Monthly: May 2020

Pornim de la un enunț pe care îl cunoaștem de multă vreme și care nu mai stârnește nici o emoție printre cei care ar putea schimba ceva – România este statul european cu cele mai multe ferme de subzistență, care produc atâția bani încât nu acoperă nici măcar necesarul vieții zilnice. De această dată declarația a venit de la Janusz Wojciechowski, comisar european pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală.

După cifrele Eurostat, fermele mici sunt acelea care, într-un an, nu produc nici măcar în valoare de 8.000 de euro, iar în România, procentul acestora este mult peste media Uniunii Europene. Concret, avem un procent de astfel de exploatații de aproape 95% din total, ceea ce, la prima vedere, e de speriat. Mai ales dacă te compari cu Olanda, țara cu cel mai scăzut procent – puțin peste 4. ”Când discutăm despre agricultură, merită să ne amintim că este alcătuită din milioane de ferme mici de familie și mii de ferme mari și nu toate interesele lor sunt la fel. Merită să știți că două treimi dintre ei sunt fermieri mici. Și că situația variază mult de la țară la țară”, este părerea comisarului pentru agricultură. Dar, mai continuă domnul Wojciechowski, asta nu înseamnă neapărat sărăcie, spunând că, în ceea ce îi privește pe cei pe care îi numim fermieri, ”unii dintre ei au un al doilea loc de muncă, alții au un venit mai mare. 8.000 Euro aceasta este „producția standard”. În practică poate fi mai mult. Fermă mică nu întotdeauna = producție mică”.

Și de aici a venit (din nou, declarativ), nevoia de schimbare. Evident că trebuie să îi ajutăm pe micii fermieri să se asocieze în cooperative, astfel încât să producă mai mult, să vândă mai bine și să aibă parte și de facilități fiscale.

Nimic nou până acum, lucrurile astea le știm de mulți ani, iar politicile de până acum nu se arată a fi cele mai potrivite, așa că rezultatele sunt și ele slabe. Și lucrurile încep să fie spuse clar și de la București. De exemplu, Emil Dumitru, secretar de stat în MADR, afirmă că mulți fermieri susțin că nu prea reușesc să ajungă la banii europeni, iar ceea ce s-a întâmplat până acum nu a fost o metodă bună. ” Am dat foarte mulți bani la foarte puțini. Și vă dau un exemplu concludent, ca să se înțeleagă care au fost politicile României după anul 2007. Pe măsura 4.1 de achiziții de utilaje agricole, unde ar fi trebuit să ajungem cu această măsură să-și doteze agricultorii noștri fermele cât mai mult, să-și achiziționeze tractoare și utilaje agricole, să fie foarte competitivi, am avut 1,063 miliarde de euro, am avut un grup țintă inițial de 12.000 de beneficiari și am finanțat doar 1.720 de beneficiari, cu o valoare medie a proiectului de 520 de mii  de euro și cu o intensitate de sprijin de 81% ceea ce înseamnă că, din analizele pe care noi le facem la Ministerul Agriculturii, e clar că am greșit. De ce? Am dat bani foarte mulți la foarte puțini”. Interesant, asta înseamnă puțin peste 14 procente,ceea ce creionează un desen întunecat.

Măcar se va schimba ceva? Poate că da, din moment ce același secretar de stat avansează ipoteze de lucru. ”Noi trebuie să încercăm să echilibrăm modul în care finanțăm agricultura din bugetul european, pentru că este bugetul sigur, (…) sunt nevoile diferite, o fermă mare are nevoie să investească în transformarea materiei prime, ferma mică să se asocieze, să le crească forța de negociere, și la input și la output, practic, trebuie să venim cu niște răspunsuri legate de modul în care este structurată agricultura României. Nu mai putem să mergem în continuare să ne lăudăm cu producții record la materiile prime, pentru că la sfârșitul anului, când ne uităm pe balanța comercială, constatăm că finanțăm industria alimentară a altor state membre”. Bine, să vedem care sunt căile de acțiune ce vor fi stabilite în viitorul Plan Național Strategic, document în elaborare la ora actuală. Ce știm aproape sigur este că, în următorii ani, România ar urma să primească pentru agricultură 20,5 miliarde de euro, adunat Pilonul I cu Pilonul II.

Când te uiți peste grămada asta de bani, pare mare. Numai că, în fața nevoilor reale, este destul de puțin, mai ales că pe partea de dezvoltare rurală știm că alocațiile vor scădea. Poate de aceea cererile de suplimentare sunt tot mai dese, deocamdată fără rezultate concrete, mai ales că nici măcar nu avem un buget general al Uniunii Europene. Să ne uităm doar la vocalul europarlamentar Daniel Buda, care analizează acum ajutorul financiar pe care Bruxelles-ul îl dă agriculturii comunitare după perioada grea (adică secetă plus pandemie). ”Ajutorul de 80 de milioane de euro alocat statelor membre pentru sectorul agricol este unul derizoriu, iar Comisia Europeană trebuie să activeze toate resursele financiare disponibile pentru sprijinirea fermierilor”, susține Daniel Buda. ”Discutăm de bani care sunt alocați statelor membre, motiv pentru care trebuie să le lăsăm această flexibilitate de a utiliza acești bani acolo unde este nevoie. 5000 de euro pentru fermieri sau 50.000 pentru IMM nu sunt sume extraordinar de mari. De ce totuși Comisia Europeană a găsit de cuviință să aloce doar 80 de milioane de euro pentru sectorul agricol în condițiile în care a alocat 3,2 miliarde de euro pentru ceea ce privește sprijinirea altor sectoare din economia UE. Nu încape în discuție sectorul sănătății deoarece acolo am avut nevoie de resurse financiare având în vedere că suntem într-o situație dificilă. Nu înțeleg de ce avem această abordare a Comisiei de a trata agricultura ca pe o Cenușăreasă. 80 de milioane de euro pe care Comisia i-a acordat statelor membre este o chestiune aproape egală cu zero. De aceea, eu cred că trebuie să găsiți resurse financiare suficiente, de a veni cu bani noi pentru ceea ce înseamnă sprijinirea sectorului agricol care nu a fost lovit doar de o pandemie, ci și de o secetă pedologică severă”, cere Daniel Buda.

Este interesant de urmărit ce se va întâmpla, cât de dornici vor fi responsabilii europeni să răspundă la astfel de cereri. Să așteptăm și să vedem; doar că dacă nu este secetă în Germania, de ce să dai bani pentru pagubele produse de secetă în România? Așteptăm…

Autor: Cătălin Lența

Cand vorbim despre tanarul fermier cu totii suntem de acord ca el reprezinta viitorul agriculturii romanesti. Pana aici, nimic de comentat. Cand vorbim despre cum ar trebui ajutat , incep discutiile.
Am auzit tot felul de pareri, de opinii. Multi au spus ca tanarul fermier n-ar trebui sprijinit prin fonduri europene, ca ar fi incapabil sa faca performanta, altii sustin contrariul. Cred ca, cel mai bine si corect ar fi sa separam lucrurile. Banii veniti prin AFIR reprezinta o gura de oxigen pentru cei seriosi, pentru cei care vor sa faca ceva cu adevarat si slava cerului,  am intalnit multi astfel de oameni. Exista si exceptii, padure fara uscaturi…, stiti vorba atat de cunoscuta. Nu vreau sa ma refer la cea de-a doua categorie. De ei vreau sa se ocupe altcineva.

Un tanar care a reusit este MIHAI CHESNOIU. Este din OLT, are 33 de ani, este ambitios, perseverent, muncitor si NU este ruda cu directorul general al AFIR-ULUI, Adrian Chesnoiu. Coincidenta de nume, aviz celor care se gandesc la lucruri necurate. Mihai este licentiat la doua universitati, veti spune om cu scoala. Ei bine,  pentru el nu-s suficiente cele doua universitati, considera ca mai are de invatat, si din toamna vrea sa devina student la cea de-a treia. E taran cu diplome si se mandreste foarte tare cu statutul de taran, pentru ca vine dintr-o familie de legumicultori si duce munca parintilor mai departe. Mihai si-a gandit singur spatiile protejate, le-a conceput si executat impreuna cu cativa mesteri din zona, tocmai pentru a economisi niste bani. Are o suprafata de aproximativ 4800 mp de solar care poate rivaliza cu o sera de performanta. Mai are ceva, are cerere mare pentru produsele lui, are oameni cu care munceste de mult timp si crede in proiectele lui, caci nu vrea sa se opreasca aici. In schimb, n-are timp de pierdut, nu sta prea mult pe retele de socializare si nici in vacante nu prea merge.

Multi tineri se regasesc in portretul lui Mihai, toti au visuri, asteptari, sperante dar si o mare doza de realism, cat sa intelega ca nimic nu pica din cer, numai ploaia. Cand vrea Dumnezeu!

Autor: Ovidiu Ghinea

Am cumpărat cu toții, atunci când se anunța pandemia, cantități impresionante, excesive chiar, de mâncare, ne-am făcut stocuri pentru câteva luni, de spuneai că nimeni nu o să mai producă nimic multă vreme și e bine să ai câte ceva prin cămară. De fapt, tot atât cât și înainte am consumat, lumea se mișcă pe mai departe și acum începem să aruncăm; dar asta e deja altă poveste, al cărei final s-ar putea schimba și în România abia peste mulți ani de acum înainte.

Important este cum ne gestionăm acum producțiile și stocurile și cum adaptăm strategiile la ce se anunță. Și se anunță, după cum transmite canalul de știri economice Bloomberg, o posibilă scădere a prețurilor la grâu. Nu pentru că nu s-ar mai consuma, ci pentru că, au calculat analiștii, este prea mult grâu în lume. A existat o temere că nu va ajunge la toată lumea, că mulți vor fi lipsiți de pâinea zilnică, dar nu s-a întâmplat asta. Așa că acum, în ciuda unor restricții de vânzare (de exemplu Rusia, ba chiar temporar și România), este grâu în piață cât să acoperi un întreg continent, iar ofertele de vânzare curg din toate părțile. Iar prognozele anunță producții mari de grâu la recolta ce vine ( cu câteva excepții, între care România), astfel că stocurile mondiale ar putea să ajungă la valori record. Iar asta nu poate în nici un fel să îi ajute pe cei care produc grâul. Cu atât mai mult pe cei din plan local, care deja știu că va fi un an cu prea puțin profit, poate chiar deloc. Iar acestor date li se adaugă și prognoza ministerului american al agriculturii, care vede o scădere clară. Astfel, Departamentul pentru Agricultură al SUA estimează că producția medie pe hectar în România va fi de doar 3,8 tone, cu 14% sub media ultimilor cinci ani. Și cam au dreptate americanii pentru că am văzut cu toții câmpul și cât de mare e spicul. Nici nu mai are rost să căutăm cauzele că le știm – seceta cumplită, alături de lipsa unui sistem funcționale pentru irigare. Mă rog, cel puțin asta se vede din satelitul cu care americanii au făcut estimarea.

Putem spune doar ce știe toată lumea – aceia care au crezut că anul acesta grâul va fi un succes, vor avea o mare dezamăgire, cu pierderi financiare pe măsură, din moment ce producția la hectar ar putea fi la minimul ultimilor șase ani. Noroc însă pe România cu creșterea suprafețelor pentru aceste culturi, astfel că producția totală de grâu românesc va fi cu numai 3,5% sub cea a anului trecut, adică 8,3 milioane de tone. Dar, cum spuneam, vai de fermieri, care așteaptă despăgubiri din partea statului, ba pe alocuri chiar comisiile de constatare a pagubelor.

Și nici jocul cererii și ofertei nu ajută prea mult, prețurile fiind într-o evidentă scădere. A fost, este adevărat, o creștere în martie, când toată lumea era speriată și cumpăra, dar apoi cotaţiile futures au ajuns la cel mai scăzut nivel de după octombrie 2019. Și e simplu de explicat – Canada și Rusia vor avea recolte mari, Departamentul american al Agriculturii estimând (din nou) că producţia mondială de grâu ar urma să crească cu 0,5% în sezonul următor. Efectul direct va fi o majorare cu 5 procente a stocurilor mondiale de grâu, adică ceva peste 310 milioane de tone. Adică aveau dreptate analiștii – este prea mult grâu în lume.

Autor: Cătălin Lența

Aflu că un deputat vrea ca unitățile administrate de stat și primăriile să cumpere, atunci când se poate, numai produse alimentare românești, lucru care ar fi un nou sprijin pentru fermierii și producătorii din România. Dacă ar fi așa simplu… Și totuși nu e imposibil, mai ales dacă ținem cont de reînvierea unui așa numit ”naționalism alimentar”, fenomen care se manifestă tot mai puternic în ultima vreme, de când cu pandemia și funcționarea uneori greoaie a lanțurilor alimentare.

”Trebuie să avem grijă de sănătatea populației, de felul în care populația se alimentează, e nevoie de produse de calitate și trebuie să ne gândim foarte bine ca industria alimentară să fie protejată. Guvernul și Parlamentul ar trebui să gândească legi să protejeze producătorii autohtoni, iar producția lor să fie cât mai mare”, își motivează demersul deputatul Grațiela Gavrilescu.

În cazul în care cei care lucrează la lege au grijă ca documentul să nu intre în conflict cu normele Uniunii Europene, proiectul ar fi o gură de oxigen pentru cei care se plâng de multe ori de relația complicată cu marile rețele comerciale. Și este nevoie de multă atenție, nu de alta, dar să nu pățim din nou ce am pățit cu celebra lege 321 din 2009, cea cu comercializarea produselor alimentare românești, contestată chiar la Bruxelles și neaplicată niciodată în forma inițială.

Doar că acum lucrurile sunt sensibil schimbate, grija pentru asigurarea hranei este mai evidentă, iar lanțurile scurte de aprovizionare, locale, sunt mult mai potrivite decât altădată; doar să ai cu ce să aprovizionezi orășenii, mai ales. Tot mai multe state europene promovează de zor consumul de alimente locale sau naționale mai degrabă decât de mâncare din alte țări comunitare, putând vedea de multe ori cu ochiul liber că am putea vorbi chiar de protecționism. Sigur, normele europene sunt sfinte și de neîncălcat, dar parcă grija pentru ce pun oamenii pe masă zi de zi începe să treacă peste multe considerații. Și asta se întâmplă în ciuda numeroaselor avertizări venite de la Bruxelles, doar că responsabilii naționali probabil își spun că astfel de discuții vor avea loc mai târziu și vedem noi ce facem atunci. De exemplu, cei din Polonia.

Guvernul de la Varșovia vrea ca procesatorii locali să folosească cât mai multă materie primă locală și să nu o mai aducă de peste graniță. Și nu doar că vrea, ci îi și arată cu degetul pe aceia care nu înțeleg ce li se dă de înțeles. Așa că 15 dintre procesatorii locali au fost certați în public pentru că au cumpărat lapte din alte state comunitare în loc să îl ia de la fermierii polonezi. ”Lipsa de patriotism economic a acestor companii este îngrijorătoare”, a transmis executivul de la Varșovia.

Și tot la patriotism fac apel și alți lideri europeni, de exemplu cei din Belgia, care le cer concetățenilor să mănânce din ce în ce mai mulți cartofi prăjiți (o tradiție locală), astfel încât fermierii să poată să își vândă cartofii care nu mai pleacă acum peste granițe. Belgia este unul dintre cei mai mari exportatori de produse din cartofi din lume, cu 1,5 milioane de tone vândute anual în 100 de ţări. Asta în condiții normale, doar că acum 750.000 de tone de cartofi au rămas în depozite; așa că reprezentanții Belgapom, uniunea producătorilor de cartofi din Belgia, le cere concetățenilor patriotism. ”Să consumăm cartofi de două ori pe săptămână, nu o singură dată”, este îndemnul producătorilor belgieni de cartofi.

În paralel, consumatorilor din Franța li se cere să mănânce mai multe brânzeturi, iar englezilor să bea mai mult ceai, pentru că în ceai se pune lapte, iar astfel fermierii ar avea o piață de desfacere. Ba chiar se fac apeluri la ”patriotismul alimentar”.  ”Fac apel la un patriotism alimentar, la un patriotism agricol”, spune ministrul francez al agriculturii, care îndeamnă la creșterea competitivității agricultorilor francezi, prin cumpărarea de căpșune și roșii franțuzești, chiar dacă sunt mai scumpe, renunțând astfel la cele aduse din Spania. De altfel, de puțin timp guvernul Franței discută cu marile magazine astfel încât acestea să cumpere produse proaspete locale. Și nu fără efect, pentru că cel puțin două mari lanțuri de distribuție se aprovizionează acum aproape în totalitate din ferme locale.

Așadar, se poate, pentru că tot a lege 321 seamănă, dar pe partea de aprovizionare. Și, în ciuda avertismentelor comunitare, Franța, Polonia, Belgia și alții merg înainte. La fel și Austria, Bulgaria, Grecia și Portugalia. De la București, mai așteptăm.

Autor: Cătălin Lența

După ce a decis că a rezolvat problema sanitară a pandemiei, Comisia Europeană coboară ecologia din pod și ne arată două direcții în care trebuie să meargă femierii europeni și agricultura lor. La o primă vedere și cam de deasupra, amândouă par a pune o mare problemă agriculturii din multe state europene și ridică fermierilor o provocare – mai continuă cu ceea ce știu să facă și mai ales cât timp? Pe scurt, este vorba despre combaterea declinului biodiversității și punerea la punct a unui nou sistem alimentar, sănătos și durabil.

Prima linie directoare este cea privind biodiversitatea, cu scopul declarat de a readuce natura în viața europenilor, chiar dacă până acum nu am trăit înfășurați în folii de plastic. Să vedem și argumentele, în primul rând ceea ce Comisia Europeană numește ”utilizarea nesustenabilă a terenurilor și a mării, supraexploatarea resurselor naturale, poluarea și speciile alogene invazive”. Probabil că oricine poate spune, fără să greșească prea mult, că orice lucrare agricolă poate fi considerată o intervenție, uneori chiar brutală, asupra pământului, deși acest lucru se întâmplă de mii de ani. Nu poți pur și simplu să arunci cu semințe peste câmp și să te aștepți la recolte impresionante. Cu astfel de considerații și argumente, poate că ar fi mai bine să nu mai deranjăm pământurile de nici un fel și să veghem cu toții de pe margine la refacerea humusului și a populațiilor de insecte și bacterii. Nu există fermier adevărat care să lucreze pământul cu dușmănie pentru că pur și simplu știe că va avea nevoie de el și la anul, și peste doi ani, și așa mai departe. Da, e adevărat că fermierul folosește și utilaje, și tot felul de chimicale; dar este același fermier căruia i s-a strigat mereu în ureche că are responsabilitatea să hrănească zeci de milioane de oameni, și asta încontinuu. Ba chiat fiecare fermier are grijă să nu secătuiască terenul, iar multe dintre tratamente sunt făcute pentru a completa lipsurile adunate în zeci și zeci de ani de agricultură.

Mă rog, să vedem care sunt propunerile Comisiei, care sigur devin obligatorii în scurt timp. Strategia referitoare la biodiversitate propune stabilirea unor obiective obligatorii pentru refacerea ecosistemelor și a râurilor deteriorate; îmbunătățirea sănătății habitatelor și a speciilor protejate din spațiul comunitar; readucerea polenizatorilor pe terenurile agricole, reducerea poluării, ”înverzirea” orașelor noastre și consolidarea agriculturii ecologice. Acestea, alături de alte idei care pot apărea de acum înainte, ar trebui să transforme aproape o treime din terenurile și mările Europei în zone protejate gestionate eficient. De asemenea, ar urma ca acțiunile să permită, pentru cel puțin 10 % din suprafața agricolă, revenirea la elemente de peisaj bogate în diversitate. Cu mările, mai vorbim, dar cu terenurile agricole ce nu e în regulă în România? Că majoritatea sunt considerate printre cele mai mănoase din zonă, iar cu biodiversitatea nu stăm prea rău din moment ce iar vedem dropii în România. Și dacă o pasăre considerată dispărută de la noi poate fi zărită în tot mai multe zone din România, nu înseamnă oare că cei care fac agricultură au cam refăcut biodiversitatea, sau măcar o parte a acesteia?

Să vedem însă și partea bună, cea ducătoare de bani. Comisia vrea să cheltuiască câte 20 de miliarde de euro pe an pentru acțiuni care să mărească biodiversitatea. Ok, numai că banii trebuie luați de undeva, iar oficialii europeni nu s-au înțeles deocamdată nici asupra viitorului buget comun. Așa că miliardele de euro vor veni doar în parte de la bugetul Uniunii Europene, nu cunoaștem procentul; restul, din, atenție finanțare națională și privată. Adică din bugetele naționale, deja secătuite de pandemie și secetă, dar și de la fermieri, de ce nu?

Pentru moment, ajunge cu biodiversitatea, să vedem cum este cu mâncarea, adică punerea la punct a unui nou sistem alimentar, sănătos și durabil prin strategia ”De la fermă la consumator”. După ce Uniunea și-a rezolvat, spune ea, problema accesului la alimente pe continent (deși mai sunt mult prea mulți copiii care se culcă flămânzi, chiar și în România), acum urmează un nou viitor luminos, dar de culoare mai verde, măcar în parte. Noul plan are și obiective pe măsură, deși despre o parte dintre ele tot auzim de câțiva ani încoace, ceea ce înseamnă că fie nu sunt destul de convingătoare, fie nu pot fi puse în practică acum. Așadar, aflăm din nou că strategia ”De la fermă la consumator” va reduce amprenta de mediu și climatică a sistemului alimentar al Uniunii și va consolida reziliența acestuia, protejând sănătatea cetățenilor și asigurând subzistența operatorilor economici. Rămân la părerea că cea mai mare reducere a amprentei de mediu poate fi obținută prin renunțarea la orice fel de activitate economică; ba chiar poate ar trebui nici să nu mai mergem nicăieri și să nu mai respirăm, iar rezultatele ar fi spectaculoase. Una peste alta, Uniunea Europeană își propune să scadă cu 50 % folosirea pesticidelor, plus o reducere cu cel puțin 20 % a utilizării îngrășămintelor, o reducere cu 50 % a vânzărilor de antimicrobiene utilizate pentru animalele de fermă și acvacultură, precum și atingerea obiectivului de a consacra 25 % din terenurile agricole agriculturii ecologice. Așa că vă sfătuiesc, fără o analiză serioasă, de perspectivă, să ”învățați” să nu mai folosiți astfel de substanțe. Știu, unii o să spună că nu se poate face agricultură în România fără un astfel de aport, că recoltele vor avea de suferit, și calitativ, și cantitativ. Cred că au dreptate, dar dacă Uniunea spune altfel, ce să faci?

Autor: Cătălin Lența

Nu contează mărimea unei ferme sau alta, nu contează câți oameni își iau banii din domeniu, nu mai contează nici măcar profitul. Contează doar că agricultura suferă, deși ne tot străduim să o îmbrăcăm în haine frumoase și să-i punem cât mai mulți bani pe frunte. Și nu cred asta pentru că sunt pesimist, deloc, ci pentru că văd cum în fiecare zi problemele devin tot mai mari și mai grave, așa, cam ca o boală lungă și cu viitor incert. Sigur, vreau să fiu convins, după cum spune toată lumea, națională sau europeană, că avem un viitor luminos și ”verde”, cu pajiști naturale pe care pasc idilice mioare. Ba chiar îmi doresc să cred cu tărie că nu peste mult timp agricultura va fi făcută de plăcere și nu va mai fi un chin pentru nimeni, și asta pentru că o să cultivăm doar potențial. Că din ăsta avem din belșug, nu costă, crește de la sine și chiar putem exporta la greu. Frumos, nu? Doar că perfect neadevărat.

De când am început să înțeleg mai clar ce e cu agricultura asta văd că suntem meșteri la vorbe și mai puțin la fapte. Sunt vorbe de pe margine, din partea cuiva care nu se trezește înainte de răsărit așteptând ploaia și care nu privește cu teamă la mișcările de pe bursa cerealelor. Dar asta nu mă împiedică să observ că, în ciuda unor cheltuieli colosale și a unor tabele în statistici, agricultura românească rămâne la fel de departe de locul pe care credem noi că l-am putea ocupa în plan european. Și chiar internațional. 

Poate pentru că nu știm exact spre ce ne îndreptăm? Poate că nu ne este clar nouă, ca economie comunitară și în domeniul agricol, care e ținta? Niciodată nu o să fie suficient să vrei, să te zbați, să împrumuți de la bănci, să cumperi tehnologie și genetică de ultimă oră pentru că nu avemo țintă clară. Știm câți bani vrem de la Uniunea Europeană, știm (cu mare aproximație) cât producem, dar nu știm câte animale, de orice fel, are România. Nu știm exact cât produc marii fermieri, iar statul mai mult se roagă de ei să dea niște valori cât de cât reale.

Mai știm că avem de toate, dar numai când este vorba de nevoi. Unde e documentul sau ce o fi care să arate drumul pe care să o apuce agricultura, astfel încât în 10, 20 sau 30 de ani să nu mai am motive să scriu așa ceva? Îl trec tot la capitolul ”potențial”, deși sacul e cam plin. Niciodată nu m-am considerat defetist, numai că încep să mă îndoiesc de șansele oricărei acțiuni concrete pe termen lung. Sigur, nu există zi lăsată de Cel de sus în care țăranul sau fermierul să nu fie la muncă, cu pandemie sau nu. Sigur, nu trece o săptămână fără ca cineva să plângă pe umărul agriculturii românești și să îi declare veșnică iubire și sprijin necondiționat. Și mai trece o săptămână, o lună, ba chiar patru ani și vine momentul unei noi declarații, la nivel național acum, de nețărmurită grijă. Și lumea crede, sau măcar are speranța că lucrurile vor fi drese și pleacă din nou pe câmp sau în grajd. Unde își privește mirat uriașul potențial pe care îl are în față. Pentru că banii sunt cam tot aceiași de anul trecut, iar problemele mai multe. Ba chiar constată, amar, că încă unul dintre angajații lui a ales sparanghelul din Germania și i-a lăsat afacerea de izbeliște. 

Dar există speranță, ba chiar soluții, și vorbesc serios. Nu avem destulă forță de muncă în agricultură? Nu e adevărat, nu am știut unde să căutăm. Până acum a umblat toată lumea să angajeze pe unul sau altul din satul lui sau din vecinătate. Greșit, rezolvarea e la oraș. Da, suntem mulți și cu chef de muncă, nu-i așa? Toți cei care ne dorim să mâncăm sănătos, natural sau eco, toți cei care cârtim în piață că sunt prea scumpe cireșele, toți cei care vrem să alegem noi cartofii și roșiile, da, noi toți suntem speranța și viitorul agriculturii. Suntem un imens rezervor de forță de muncă pentru agricultură, chiar dacă prea puțin calificată. Dar, vorba celui care nu înțelege domeniul – ce e așa de greu să dai cu sapa? Deși știu că asta e valabil doar o zi, hai, două. 

Și pentru a nu mă acuza nimeni că vorbesc aiurea, iată și dovada. Destul de timid începutul, dar e un început. Așadar – Leontin Soare are o livadă cu cireșe în satul Blidari din Vrancea. Comuna Cotești, pentru a fi mai riguros. Cireșele s-au copt, iar Leontin Soare s-o fi săturat să vadă că sunt culese mai ales de păsări, că nu are cine să îl ajute. Așa că a dat un anunț, pe internet, că cine vrea cireșe la un preț bun, să vină să le culeagă singur. ”Fac o invitaţie (…), la livada mea din sat Blidari, lângă Coteşti, la 15 km de Focşani, pentru a avea posibilitatea să vă culegeţi singuri pofticioasele cireşe de Mai ! Posibilitatea de a culege singuri şi pe alese cireşe proaspete, de o calitate ireproşabilă! Degustarea pe săturate, fără să vă coste nimic”, scria el pe o rețea de socializare, anunând că are și parcare pentru 20 de mașini. Și a fost ca la tsunami, că toată lumea ar fi vrut să iasă la iarbă verde, să culeagă cireșe, să le ia ieftin, ba chiar să facă și un grătar. Nu e un exemplu suficient?

Dacă nu ajunge, să ne amintim că acum un an, un alt fermier, Sorin Baciu din Bunești, Suceava, anunța și el că le dă gratis oamenilor care vin la cules trei tone de fructe de pădure. Au venit cam 50 și au strâns o tonă de coacăze şi agrişe. Unora le-a plăcut atât de mult acțiunea încât au ținut să plece cu cât mai multe amintiri, de exemplu gălețile pe care Sorin Baciu le punea la dispoziție pentru cules. Dar nu e o problemă, intenția contează, așa că aștept și eu să vină odată luna iunie și să merg și eu să culeg fructe de pădure, chiar dacă sunt într-o plantație.

Așadar, iată soluția măcar pentru una dintre problemele agriculturii din România – forță demuncă ieftină, necalificată și entuziastă din marele bazin orășenesc apropiat de fermă. Deși, mă gândesc acum, nu prea pare soluția pe care o așteaptă fermierii. Dar, decât deloc…

Autor: Cătălin Lența

Toata lumea indeamna pe toata lumea sa cumpere produse romanesti. De la ministrul Agriculturii, la simplul fermier, cu totii constientizam nevoia de a ajuta producatorul roman. Un slogan cat se poate de indreptatit, de just si de bine venit. La teorie stam bine, nu ne intrece nimeni, in schimb, practica ne omoara.

Zilele trecute imi povestea un roman intors din Canada ca nu-i simplu sa cumperi produse romanesti in Romania. De ce, se vor intreba unii? Simplu, raspunde Puiu Ilisei, cel care a investit banii adunati in Canda in terenurile Baraganului. Din cate stie domnia sa, si stie bine, marfa sosita din alte state vine etichetata ca fiind marfa romaneasca. Cum e posibil, se vor intreba multi dintre noi, pe buna dreptate. Si pentru a fi cat se poate de clar ne-a dat si un exemplu. Ciupercile venite din Polonia devin ciuperci romanesti prin schimbarea ambalajului. Evident, ca vorbim de ciuperci de-o calitate indoielnica la un pret mic. O metoda intalnita, din pacate, si-n cazul altor produse, sustine fermierul nostru. Cum ajung in tara ambalate, etichetate, ca fiind produse in Romania, ar trebui sa ne spuna autoritatile competente. Cert e un lucru, producatorii romani dispar de pe piata ca ciupercile… inainte de ploaie, consumatorul e pacalit, iar statul ar trebui sa se trezeasca daca-si respecta conationalii.

 Asadar, “consumati produse romanesti” suna bine, dar sa stim si noi care sunt romanesti ca de nu, se schimba sloganul si nu vrem!

Autor: Ovidiu Ghinea

Mi s-a confirmat, odata in plus, prin vocea europarlamentarului Carmen Avram ca acum, mai mult ca niciodata, uniunea europeana isi arata limitele. O structura la care ne raportam ori de cate ori avem ceva de spus, de propus, de cerut. Statele mari vor deveni si mai mari, isi vor consolida pozitia, vor exploata criza in favoarea lor, iar  noi restul vom face ce am facut si pana acum, adica ne vom adapta. Ei bine, cine tipa mai tare, cine are prieteni se descurca. Aliantele de conjunctura vor functiona si mai abitir si vor departaja puterile Europei de restul lumii. Solidaritatea europeana exista numai pe hartie, e pur teoretica. Cei bogati cu cei bogati, cei saraci cu cei saraci. Nu trebuie sa ne mire, sa ne surprinda, trebuie sa ne adapatam jocului, sa participam si sa ne gasim aliati. Cum ne facem temele acum, asa vom trai in urmatorii ani, daca vom fi jucatori si nu spectatori, vom avea sansa sa redam romanilor speranta ca putem fi decidenti la nivel de Europa. Politica agricola comuna incepe sa se scrie de pe acum, lectiile sunt deja conturate, profesorii sunt pregatiti sa le predea elevilor sarguinciosi care si iau notite. Vreau sa vad ca atunci cand EUROPA va striga catalogul, guvernul Romaniei si  europarlamentarii nostri vor raspunde prezent, vor avea lectiile facute atat pentru EUROPA, cat si pentru propriile nevoi.

Autor: Ovidiu Ghinea

Știu că una dintre soluțiile la actuala criză sanitară și la cea economică ce va urma este urmarea îndemnului clasic ”prin noi înșine”. Fără să mă gândesc la autarhie, concept imposibil chiar și în post-globalizare, cred că măcar pe alocuri putem fi autosuficienți, așa cum este cazul în domeniul agriculturii și alimentației.Așa că recenta declarație a președintelui Iohannis este un argument perfect în această chestiune.

Și de fapt ce spunea șeful statului? Nimic nou și nimic din ce nu știam, dar nu facem destul în această direcție. ”Produsele românești de calitate reprezintă, la rândul lor, o resursă pe care o vom promova mult mai bine și vom susține investiții semnificative în sectoare economice de interes strategic, cum sunt agricultura și industria alimentară, securitatea energetică, dar și sanitară”, declara Iohannis. Lucruri care apar în discursurile tuturor și așa rămân. Au fost și sunt zeci de campanii și organizații care militează în această direcție, sunt rafturi întregi în magazine pline cu produse românești și toți lăudăm gustul, calitatea și savoarea mâncărurilor naționale. Și cam atât, pentru că rezultatele financiare sunt cel puțin modeste. Prea puțini fermieri și producători sunt mai bogați anul acesta față de acum doi ani, deși, nu-i așa, consumul de alimente românești, tradiționale, a cam crescut.

Și mă întorc la cele spune de președinte, cum că între măsurile de relansare economică se numără și importante investiții în agricultură și industria alimentară. Îl cred, chiar dacă statul nu a investit prea mult în aceste domenii de mulți ani încoace. Cam tot ce s-a făcut a fost fie pe cheltuiala investitorilor privați, fie în cea mai mare parte din fonduri europene. Și acum ar trebui să cred că statul începe să dea bani din greu pentru agricultură și industria alimentară? Dați-mi voie să fiu neîncrezător. Statul nu a fost în stare să termine la timp o linie de metrou, să construiască o autostradă cap-coadă și acum vine și îmi spune că deschide sacul cu bani? De unde finanțare, că scăderile de încasări sunt evidente? Din împrumuturi internaționale, plătite tot de noi până la urmă?

Și ce vrea să facă statul cu banii, că din vorbe nu reiese și finalitatea potențialelor investiții? Vrea să construiască silozuri, vrea să ridice fabrici și făbricuțe de procesare sau vrea să pună în fine la punct un sistem viabil și național de strângere a produselor agricole și comercializare a lor către orașe? Nu prea cred, până acum lucrurile nu au mers în direcția asta. Poate că, dacă vor să le credem declarațiile, ar pune întâi pe hârtie o strategie, să știm și noi direcția, etapele și scopul. Și, ca în orice afacere, că asta e până la urmă, ar stabili și obiectivele intermediareși cine răspunde de neîndeplinirea acestora. Că de fuga de răspundere și promisiuni generoase ne-am tot lovit. Mă gândesc doar la ideea fostului ministru al agriculturii Petre Daea, cea cu Casa de Comerț Agroalimentar Unirea. Poate bună, poate nu, poate insuficient explicată sau poate cu mari greșeli în aplicare. Și totuși ar fi fost un început, iar lucrurile puteau fi duse mai departe cu corecțiile de rigoare. La urma urmei, nimeni nu e perfect, dar spun că o astfel de afacere ar fi fot excelentă pentru micul producător. Mă uit că mulți dintre noi cumpărăm direct de la producători, chair de la poartă sau, acum, prin internet; numai că astfel de inițiative rămân pur locale, oricât ai vrea de la Constanța să cumperi fructe proaspete de sezon de la Satu Mare. Eu nu o să plătesc niciodată transportul a două, trei kilograme de fructe cu o mașină frigorifică câteva sute de kilometri. Dar statul, printr-o entitate specializată, ar fi putut să o facă, pentru că putea să construiască pe parcurs depozite frigorifice și să adune suficientă marfă cât să umpli un camion. Asta să faceți dacă vreți să credem că o să se miște ceva.

Numai că fără strategie, dar și voință, nimic nu se va împlini. Rămânem cu declarațiile frumoase și dătătoare de speranță și atât. Mai citesc o dată cele spuse de Klaus Iohannis, cum că produsele românești de calitate reprezintă o resursă ce va fi promovată mult mai bine pe viitor. Aveți dreptate să gândiți așa, domnule președinte; mai rămâne să îi convingeți pe alții, care pot, să și facă ceva pentru a vă duce gândurile la capăt. Eu vă cred și aștept.

Autor: Cătălin Lența

La două luni de când a fost confirmat primul caz de infectare cu coronavirus în România ne-am întors la normalitatea pe care o știam de mult. Lucrurile de actualitate încep să își piardă din importanța de moment, iar discursurile publice se îmbracă tot mai mult în haine politice. Era și timpul, doar tot ni s-a promis că vom reveni, oarecum, la viața de dinainte. Nu chiar la fel, dar măcar politicienii dau dovadă de constanță.Așa că la fiecare vorbă despre măsuri de igienă sau rezultate medicale vin imediat alte două dinspre partea noastră politică. Și ca să dovedesc că este vorba de ”normalitate”, vă invit să ascultați cu atenție discursurile. Vom face, avem planuri, îndemnăm să, noi acționăm, ceilalți ne pun bețe în roate – vă sună cunoscut, sunt convins. Personal, mă declar sătul de inactivitate și de referiri, întotdeaunași obligatoriu, la ”greaua moștenire”. Doar că eu sunt un singur vot și nu prea contez.

Și spun astea pentru că, în ciuda unor acțiuni de moment, sunt convins că potrivite și echilibrate, nu prea știu cum o să arate viitorul meu în context național. Și nici măcar care e viitorul României, deși o idee pot să îmi fac din evaluările agențiilor de rating. Așa că o să rămân tot în zona agriculturii, domeniu în care am început să pricep câte ceva. Adevărat că nici măcar în acest domeniu nu știu de vreo strategie, un plan concret, ceva, deși fiecare și-a spus părerea, iar ideile puteau fi puse cap la cap pe o foaie.

Așa se face că nici măcar seceta cumplită din această vreme nu are o rezolvare conturată, chiar dacă, teoretic, există un plan național de refacere a sistemului de irigații. Proiect care a devenit însă motiv de certuri, contraziceri, acuzații și…neîmpliniri. Între cei care ridică tonul unii la alții stau câmpurile arse, iar pe ele sunt fermierii, unii cu buzunarele deja găurite și nedumeriți. A trecut deja ceva vreme de când cei ce fac agricultură tot strigă că nu au apă, că sunt pierderi importante în recolte și că întorc pământul. Ba chiar știm că o să fie o secetă groaznică, la fel ca aceea de după război. Iar în timpul ăsta, aceia care pot face ceva își aruncă vorbe între ei. Unii postează pe rețelele de socializare fotografii care ar dovedi jaful și minciunile de dinaintea lor. Imediat apare reacția – vezi, nene, că poza nu e reală, ești în altă locație decât cea pomenită, așa că minți. Da, cam ăsta e tonul discuțiilor. Oricum nu pot să nu văd că totul face referire, în general, la ce au făcut alții înainte și că nu prea vedem o perspectivă, un plan concret de acum înainte. Cum spuneam, criticăm vechea și greaua moștenire și prea puțin ieșim cu planuri și finanțare generoasă. O spune toată lumea care se pricepe – banii pentru irigații, cât mai mulți, doar par o cheltuială, pentru că de fapt ei sunt investiții sigure și cu rată certă de recuperare. În producții și în mai puține gânduri negre pentru fermieri, de fapt în asigurarea securității alimentare a României, că tot ne vine termenul mereu pe buze.

Îndemnăm, și nu numai noi, mereu, la a cumpăra și consuma produse românești. Asta e valabil acum, cât le avem; dar în viitor, de unde? Că vedem deja unele recolte înjumătățite, altele compromise total; vedem fermieri care lasă agricultura locală, vând tot și pleacă să muncească în Vest. Așa cum a făcut și Lucian Suciu, fermier clujean, care a vândut oile și acum e…șantierist în Germania. În timpul ăsta, țipăm că nu avem forță de muncă în agricultura românească, că sunt tot mai bătrâni fermierii care mai sunt, că nu respectăm destul fermierul. Și ce-i cu asta? La vorbe, spuneam, suntem meșteri, la fapte e mai greu. Așa că, de la an la an, o să vedem o agricultură tot mai slăbită, mai firavă, mai restrânsă ca suprafață, cu producții firave. Și o să ne căinăm din nou, aruncând din nou în piață vorbe și păreri de rău, ba chiar și acuzații către ceilalți, de dinainte. Cum spuneam, nimic nu se schimbă real în România. Ar fi o șansă – fermierii să fie lăsați să se chivernisească singuri, să decidă ei ce le trebuie și când, iar politicienii să se tranforme în niște slujitori publici ai intereselor naționale. Vorbe…Care nu se vor transforma în realitate, pentru că, nu-i așa, nu poți lăsa o țară de capul ei, fără politiceni care să arate cu degetul.

Mă rog, ar fi multe de spus, dar cred că ne cam răcim gura degeaba. Rămâne cum e acum- unii cu problemele, alții cu discursurile. Așa că fermierilor și țăranilor nu le rămâne decât să își poarte singuri de grijă, să se roage pentru ploaie și să aștepte. Totuși, ar mai putea și ei face ceva, și nu e prea complicat. Să se adune cât mai mulți, în jurul unei idei sau unui lider, să pună mână de la mână și să cumpere ei sisteme secundare de irigații. Pe care apoi să le lege la sistemul național, la care ministerul de resort lucrează din greu, după cum aflăm din toate comunicatele. Și care, nu-i așa, crește de la an la an precum voinicul din poveste. Asta e constatarea mea, doar că pare declarație de om politic. Păcat.

Autor: Cătălin Lența