Monthly: June 2020

Editorial

Agricultura începe să ridice tonul

Un apel public al unui cunoscut fermier din Mehedinți ne ridică semne de întrebare asupra unității și poate intereselor celor care afirmă că reprezintă agricultura din România. Cornel Stroescu, pentru că despre el este vorba, pare a face opinie separată (deși nu știm dacă e singurul) față de colegii săi din Alianța pentru Agricultură și Cooperare. Concret, șefii Alianței cer amânarea până în toamnă a discuțiilor despre legea pentru înființarea Camerelor Agricole.

Probabil că știe ce spune Cornel Stroescu, care a fost președinte al Camerei Agricole Naționale. El susține că nu mai avem timp pentru tot felul de amânări pentru că Uniunea Europeană cere și rezultate concrete, așa că am să citez din apelul său public: ”Dragi colegi fermieri, știți prea bine că în agricultura românească nu este timp de amânare, organizarea în agricultura românească este imperios necesară, astfel camerele agricole și legislația pentru înființarea lor este vitală pentru interesele și binele fermierilor, reprezentînd totodată o șansă majoră pentru agricultura din România. Vă reamintesc că Planul Național Strategic 2021-2027 nu va primi aprobare de la Bruxelles dacă nu există aceste camere agricole în toată țara și, nu numai că nu sunt înființate, ci trebuie să devină funcționale până-n anul 2021”.

Cunoscând modul încurcat și îndelungat în care o idee se transformă în lege în România, este greu de crezut însă că acest lucru ar putea deveni realitate dacă amânarea cerută de Alianța pentru Agricultură și Cooperare ar fi și acordată, după o cerere trimisă președintelui Comisiei de Agricultură din Camera Deputaților, Alexandru Stănescu, și ministrului Agriculturii Adrian Oros. 

Și ce spun cei din Alianță? Iată un fragment din scrisoarea lor comună, trimisă în 16 iunie: ”Dată fiind complexitatea deosebită a acestui act normativ esențial pentru modul în care vor fi reprezentate și promovate pe viitor interesele fermierilor, ale operatorilor din industria alimentară și serviciile conexe în relația cu autoritățile naționale și cu cele europene, considerăm că este nevoie de o consultare civilă mult mai largă și mai cuprinzătoare decât s-a făcut până acum, având în vedere toate aspectele implicate. De aceea, ca urmare a mandatului încredințat de membrii noștri, vă solicităm amânarea dezbaterilor privitoare la prezentul proiect pentru ultimul trimestru al anului 2020; intervalul de timp rămas până atunci ne-ar permite să organizăm consultarea adecvată a structurilor pe care le reprezentăm, pentru a putea veni cu o contribuție consistentă la legislația privind camerele agricole”. Și semnează Nicolae Sitaru (din partea APPR), Ionel Arion (reprezentând Pro Agro), Nicu Vasile (care conduce LAPAR) și Mircea Băluță (șeful UNCSV).

Acum, poate că este nevoie de o mai largă consultare, deși tot a fost timp până acum; nici una dintre organizațiile semnatare nu este de azi, de ieri, în agricultură; iar dacă îi întrebi public, dar separat, pe cei din organizațiile respective, cam tot își declară susținerea și entuziasmul pentru Camerele Agricole. Așa că de ce mai este nevoie de încă o consultare? Care să dovedească ce? Alianța pentru Agricultură și Cooperare (APPR, ProAgro, LAPAR și UNCSV) o fi avut timp și până acum să își stabilească un punct de vedere în această chestiune, mai ales că au scăpat de o grijă, fiind recent acceptați în COPA – COGECA (este adevărat, mai trebuie ca statul să plătească contribuția anuală și apoi probabil va veni și un comunicat oficial, nu-i așa?).

Ce tot atâtea analize și discuții? Sunt bune sau nu Camerele Agricole pentru fermieri, le apără interesele și îi reprezintă sau nu? Nu e nici o mare filosofie aici, răspunsurile sunt simple. Există Camere Agricole în alte state ale Uniunii Europene? Cum funcționează, cu ce rezultate, ce au obținut bun pentru fermieriidin țările respective, dacă au obținut ceva? Dacă nu, le-au desființat?

Astea sunt întrebări la care sunt sigur că poate răspunde și un jurnalist care se ocupă de agricultură, nu doar fermierii și specialiștii în domeniu. Ce tot atâta amânare – facem sau nu facem Camere Agricole? Cui folosesc? Și, poate, pe cine încurcă, dacă vrem să eternizăm discuțiile? Domnilor din Alianța pentru Agricultură și Cooperare, știți foarte bine că în toamnă vor fi alegeri parlamentare; cu noi deputați uneori, cu noi membri în comisii (deci și în cea pentru agricultură), cu noi priorități ale celor aleși. Crede cineva că legea Camerelor Agricole va fi documentul rezolvat primul? Sau doar ”amânat” până la Paștele cailor? Să nu fim copii…

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Și Cehia, domnilor…

Starea viitoare a agriculturii din România ține în bună parte și de educație, constată ministrul Adrian Oros, care spune că vânzarea și consumul de produse ecologice locale şi de mâncare românească depinde de ceea ce numește ”consumatorul responsabil”. Frumoasă aserțiune, doar că educație în acest sens nu prea se face pe nicăieri, iar de cursuri în domeniul acesta nu are rost să pomenim…pentru că nu sunt.

Și asta se întâmplă într-o țară care va trebui, conform previziunilor Uniunii Europene, să cultive 25% din pământuri în sistem bio. Sau, conform declarațiilor Ursulei von der Leyen, președinta Comisiei Europene, se propune ”creșterea ponderii agriculturii ecologice și a peisajelor bogate în biodiversitate pe terenurile agricole”. În 2030, nu mai târziu, că dacă nu, ar putea fi probleme cu banii veniți de la Bruxelles. Idilic, încurajator, dar și puțin îngrijorător pentru cei mai mulți dintre fermieri, care știu că trecerea de la culturile clasice la cele bio înseamnă foarte mulți bani și producții mai mici, fără a avea însă o garanție privind vânzarea tuturor produselor. Anticipând speculativ, ne putem închipui un sfert din Europa, nu peste mult timp, cultivată numai după norme ecologice stricte. Asta înseamnă că statele comunitare își vor produce în mare măsură necesarul de astfel de alimente, așa că vor cumpăra mai puțin de peste granițe. Iar alimentele eco din România nu vor mai fi la fel de căutate ca acum, ceea ce înseamnă că fermierii vor fi ”obligați” să le vândă în piețele de la noi. Dar cui? Unei populații care, deși își dorește să mănânce mai sănătos și să trăiască mai mult, are destule probleme în a-și plăti la timp facturile vitale?

Ne întoarcem astfel la declarația ministrului Oros. ”Noi deja am îmbrăţişat această idee a promovării produselor ecologice şi scriem şi un proiect de lege. Să creăm o piaţă din piaţa publică pentru produsele locale, produsele ecologice. În primă fază, mai ales că sunt şi nişte decizii ale Comisiei Europene, ca măcar în şcoli – să începem în şcoli şi apoi în alte zone publice – să fie obligaţi să folosească aceste produse ecologice locale şi tradiţionale”. Curaj, domnilor guvernați, terminați de scris proiectul de lege și apoi mergeți cu el în capitalele Europei, pentru susținere și aprobare. Că aliați s-ar mai găsi. De exemplu, în Cehia, țară care are mari ambiții ”naționaliste” în domeniul alimentar. Așa că partidul aflat la putere lucrează acum la un proiect legislativ care să ducă la autosuficiență alimentară, descurajând importurile. În plus, retailerii ar urma să fie obligați ca în numai 7 (șapte) ani să aibă pe rafturi 85 de procente din mâncare de producție locală. În România a fost 51% și ce scandal a fost…

Revenind la Praga, formațiunea politică a premierului, alături de un partid mai de dreapra, anunță că noua lege ar fi impusă de recenta pandemie, care a arătat că Cehia trebuie să devină suverană și autosuficientă în domeniul alimentar. Iar explicațiile pentru acest demers nu au întârziat, aducând aminte chiar de principii europene, așa cum este lanțul scurt de aprovizionare. ”Mâncarea nu ar mai trebui să parcurgă mii de kilometri cu camionul”, afirmă ministrul ceh agriculturii, Miroslav Toman. Corect, numai că imediat au și apărut replici și critici. ”Fermele mici nu au capacitatea de a fi furnizorii supermarketurilor din toată ţara”, explică liderul uni partid de centru-dreapta, evident mai puțin prieten cu formațiunea premierului. De asemenea, Camera de Comerț a Cehiei spune că proiectul ar fi ”o intervenţie a statului inadmisibilă”, ce ar perturba piețele, falimentând mulți comercianți mici și ducând la o scădere a calității alimentelor. Iar rețelele de magazine transmit că 40 până la 70 la sută din ce vând este din producție locală. Trebuie spus că, în ciuda unei agriculturi performante, Cehia depinde în mare măsură de importuri și comerț intracomunitar, și asta chiar pentru alimentele de bază, între care carnea de pasăre, cea de porc, fructe și legume.

Nu vi se pare că, în privința aprovizionării pieței, situația din Cehia cam seamănă cu aceea din România? Dorințe plus potențial nu înseamnă însă automat împlinirea visurilor de autosuficiență alimentară. Trebuie să fim mai ”deștepți” ca să nu ”supărăm” pe cineva la Bruxelles, astfel încât Bucureștiul să poată promova cu adevărat interesele fermierilor și producătorilor locali. Pentru că, să recunoaștem, rezultatele de până acum sunt modeste. Nu ajunge să te plimbi pe la târguri cu salamul de Sibiu, telemeaua de Ibănești sau magiunul de Topoloveni. Impactul unor astfel de acțiuni de public relations nu prea se vede în vânzări și exporturi. Sau poate trebuie să mărim oferta, că România nu produce doar 5 – 6 alimente bune. Să facem, domnule ministru Oros, ceea ce spuneți că veți face – să notificăm la Bruxelles scheme de calitate.Adică, și am să citez din nou din declarațiile șefului de la agricultură, ”pe scheme de calitate – produs tradiţional, produs local, produs etic – poţi să vinzi produsele tale demonstrând că este un lanţ scurt, că nu poluezi, astfel încât să îţi favorizezi produsele locale. Noi am notificat până acum produs tradiţional ca schemă de calitate naţională şi europeană. Am primit avizul de la CE, durează luni de zile, dar trebuie să insişti şi avem notificat schemă de calitate premium, schemă de calitate garantată şi schemă de reţetă consacrată veche. Şi mai avem încă două scheme (în lucru – n.r.): produs local şi produs etic”. Adică avem idei, avem și căi legale, avem și oameni care să facă ce trebuie făcut. Și atunci de ce nu avem în magazine mai multe produse românești?

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Buletin de știri false în agricultură

Fenomenul ”fake news”, adică manipularea folosind știri false, trunchiate sau chiar inventate, a devenit o constanță în viața de zi cu zi. Așa că nici agricultura nu scapă de asta, iar efectele, măcar cele imediate, înseamnă o enormă pierdere de timp și discuții sterile interminabile. Un exemplu este suficient în acest domeniu – așa numita ”lege a mirosurilor”, recent apărută și ”condamnată” de cei care citesc pe sărite textul.

Reglementarea care ar urma să reducă mult disconfortul olfactiv a dus imediat la luări de poziție împotriva unor posibile viitoare acțiuni de închidere a unor ferme de creștere a animalelor, mai ales a celor amplasate în imediata apropiere a unor localități sau chiar în interiorul acestora. Prima idee neadevărată – primarii vor putea decide închiderea de ferme, așa că imediat au și apărut declarații publice și comunicate în care i se cerea președintelui României să nu promulge acest act legislativ care, nu-i așa, ar fi distrus și bruma de zootehnie ce o mai avem. Poziții publice plecate de la o citire superficială a legii sau…chiar deloc. Știm că unele legi pot fi incomplete, superficiale, insuficient documentate sau, de ce nu, cu dedicație. Dar poate că în cazul ”legii mirosurilor” ar fi fost cazul să ne uităm mai atent pe text și să nu transformăm lucrurile în ”eveniment public”. A fost nevoie de intervenții și declarații peste declarații, ba poate chiar și de jurăminte cu mâna pe inimă, care să lămurească puțin lucrurile, deși mulți cred în continuare falsurile. 

Sigur, este perfect îndreptățită îngrijorarea celor care mai cresc animale în România, dar de aici și până la ieșiri belicoase în spațiul public e departe. De unde până unde acuzații că primarii vor acționa după bunul plac și, dacă vor dori, vor decide închiderea unei ferme sau a alteia? Nici un act legal din România nu permite asta, pentru că altfel, divagând puțin, primarii ar fi închis de mult gropile de gunoi, legale sau ilegale, că doar și acestea miros, nu-i așa? Sau ar fi făcut în așa fel încât nimeni, dar nimeni, să nu mai arunce zeci și zeci de tone de resturi pe unde vrea, chiar dacă e un râu, un lac, o poiană sau margine de drum. Iar în astfel de cazuri nu prea se văd acțiuni ale edililor, deși nu le lipsesc mijloacele punitive. De obicei ne lamentăm, pe la vreo televiziune, și așteptăm să vină voluntariisă strângă atât cât pot. Cât nu, lasă că nu se mai vede grămada așa de mare…

Și dacă este să continuăm cu exagerările și interpretările, de ce să nu ne închipuim că un primar ar putea să interzică creșterea porcilor în gospodăriile țărănești? Că doar este o activitate care în nici un caz nu miroase a apă de trandafiri. Sau creșterea vacilor, chiar dacă gunoiul de grajd (care și el miroase) este un excelent îngrășământ natural? Și, în aceeași linie, nu-i văd bine nici pe cei care au oi sau păsări. Ca să ne lămurim, deși discuția poate fi mult mai amplă – după lege, primarii nu au cum să controleze autorizațiile integrate de mediu (acțiune doar a Gărzii Naționale de Mediu și a comisariatelor județene). Așadar, o fermă de animale, care funcționează în baza unei autorizații integrate de mediu, nu poate fi închisă de un primar. Punct.

Cât privește grija autorităților locale pentru confortul votanților, ”legea mirosurilor” doar a completat o reglementare mai veche, și anume ordonanța de urgență 195/2005, aducând în plus disconfortul olfactiv. Și până acum autorităţile administraţiei publice locale puteau să interzică accesul unor vehicule, temporar sau permanent, în anumite zone din localități, deci și al mașinilor care aduc ilegal tone și tone de gunoi. Sau, după caz, al căruțelor care cară gunoiul. Iar asta nu prea se întâmplă.

Sigur că un grad de confort cât mai mare este de dorit pentru fiecare locuitor din fiecare localitate din România, deci și confortul olfactiv. Doar că nu cred că asta era cea mai mare problemă pentru sate, că la țară uneori mai și miroase a animale. Sau, de ce nu, eu m-aș putea declara deranjat de mirosul care vine de la o brutărie din comună, că poate nu îmi place mirosul de aluat copt. Am sau nu voie să mă plâng primarului, fără să cad în ridicol? Pot să cer închiderea brutăriei în cauză, mai ales că și poluează în procesul de producție? Evident că nu, este de bun simț compromisul. Hai mai bine să citim noua lege cât mai temeinic, să o înțelegem și abia apoi să ieșim public cu tot felul de cereri populiste. Nu, ”legea mirosurilor” nu va închide fermele de animale din România. Dar gropile de gunoi?

Autor: Cătălin Lența

 

Editorial

Noi vrem pamant!

Dreptul de proprietate e sfant, consfintit prin lege. Adesea s-a discutat pe seama acestui subiect. Ne place sa evocam lupta strabunilor pentru pamanatul stramosesc. Sunt oameni care si-au dat viata pentru o palma de teren, au mers la razboi din convingere pentru glia tarii. Asta in trecut, acum lucrurile s-au schimbat, am dat pamantul fara lupta, de buna voie si nesiliti de nimeni. Scuza unora era: ce, pleaca cu pamantul din tara?
Nu, nu pleaca, dar o natiune se defineste, se identifica si prin acest lucru. Nu-i judec, nu-i acuz pe cei care au facut asta, dar istoria este scrisa si de noi. De putin timp, in Parlamentul Romaniei, au fost adoptate cateva modificari si completari la legea vanzarii/cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan. Toate aceste transformari au pornit din dorinta de a limita posibilitatea persoanelor straine sa achizitioneze usor pamant. In urma unor calcule facute se spune ca 40% din pamantul tarii apartine strainilor. Un procent urias, alarmant pentru cei care iubesc glia stramoseasca. Fermierii, mediul asociativ si politicienii au sustinut sus si tare ca nu-i normal. Pana aici, toata lumea a fost de acord. Ei bine, dupa ce legea s-a votat de Parlament, au aparut discutiile, controversele. Ca-i neconstitutionala, ca-i cu ,,dedicatie”,  ca incalca libertatea de circulatie a capitalului si a libertatii economice, libertatea stabilirii domiciliului si resedintei. De asemenea, conditia resedintei creeaza tratamente diferentiate, discriminatorii intre cetatenii romani care au emigrat si cei care au ramas in tara. Lista contestatiilor e lunga, nu se opreste aici.
In tara lui Caragiale, factorul politic n-a ramas indiferent, neimplicat. Taberele de sustinatori se impart pe culori, in coltul rosu, pentru, in coltul albastru, impotriva. Initiatorii sustin ca s-au inspirat din tari straine cu traditie, cu o democratie avansata. In rol de arbitru, Presedintele Romaniei. Daca isi da acordul, merge la publicare in Monitorul Oficial, daca nu, e retrimisa in Parlament si tot asa.
N-ar fi prima data cand se intampla, suntem obisnuiti, nu ne-ar mira. Acum, noi suntem la mijloc, altfel spus, asteptam sa se ciondaneasca pe la Curtea Constitutionala. Cert e faptul ca o lege care sa-i multumeasca pe toti nu se poate. Insa, ar trebui sa primeze interesul national daca ne iubim tara asa cum sustinem.

Autor: Ovidiu Ghinea

Editorial

De cerut, știm să cerem. Dar ne ascultă cineva?

Fermierii din România nu sunt nicidecum egali cu aceia din Vestul Uniunii Europene. O știe toată lumea, iar cei care se ocupă cu producerea de hrană o simt în fiecare zi; de aceea și constantele cereri de tratament similar și nediscriminare, rezultatul fiind deocamdată o ploaie de promisiuni și termene destul de îndepărtate. Să explicăm cu valorile pentru plățile directe în agricultură.
Parafrazând o definiție oficială la nivel european, plățile directe sunt acordate fermierilor sub forma unui sprijin de bază pentru venit, în funcție de numărul de hectare utilizate pentru agricultură. Iar din datele cunoscute, în medie la nivel comunitar, plata este de 266 de euro pe hectarul eligibil pentru plată. În România, această valoare este de sub 200 de euro pentru fiecare hectar, la costuri de producție de multe ori mai mari decât în alte țări. Și asta după ce tot a crescut constant în ultimii ani. Asta e, așa s-a negociat înainte de aderare. De atunci, ne tot chinuim să îi ajungem din urmă pe cei care se bucură de mai mulți bani comunitari. Cu argumente, îndemnuri și cereri de la toate nivelurile.
Un ultim demers, salutar, este al președintelui Iohannis, care, într-o discuție cu președintele Consiliului European, Charles Michel, a cerut, din nou, continuarea și poate accelerarea procesului de convergență în chestiunea plăților directe. Asta înseamnă creșterea valorii pe hectar în așa fel încât și fermierul din România să se apropie măcar de cât primește unul din Vestul UE. Știm că există promisiuni și chiar previziuni că în scurt timp hectarul de pământ agricol românesc va ”primi” undeva la 205 euro. Nu e mare lucru, dar este ceva, un plus care poate însemna diferența între ”a ieși pe zero” și profit. Și asta nu e tot, pentru că președintele Iohannis a mai solicitat mai mulți bani și pentru partea de dezvoltare rurală, știut fiind faptul că acest capitol din Politica Agricolă Comună (Pilonul II) va avea serios de suferit în noul exercițiu bugetar. Evident că și în acest caz există promisiuni de îndreptare, de suplimentare, chiar propuneri venite de la Bruxelles; numai că până nu apare scris pe o hârtie oficială sunt doar vorbe. Așa că să nu ne ”amețim” cu vorbe dulci câtă vreme nici măcar nu avem un viitor buget multianual al Uniunii Europene, cel necesar pentru perioada 2021-2027.
Așadar, ce ar putea să facă în această vreme fermierii? Evident, să aștepte și să spere și la sprijin extern, că tot are loc în această perioadă aderarea la COPA-COGECA a Alianței pentru Agricultură și Cooperare, uniune românească a celor mai mari organizații și asociații din agricultura și industria alimentară din România.
Și câtă nevoie o să aibă agricultura românească de sprijin și bani mulți… pentru că viitorul nu se arată deloc luminos. Știm că se pregătesc noi reguli, chiar drastice, în chestiuni de mediu și ecologie, cu restricții care ar putea pune cruce multor afaceri agricole din România. Pentru că agricultura românească se face și cu îngrășăminte chimice, și cu pesticide și erbicide, că așa e zona. Iar Uniunea vrea (și impune) reducerea folosirii acestora chiar și la jumătate.
Despre costuri viitoare se vorbește cam cu jumătate de gură și mai mult în șoaptă, deși mai sunt și excepții. Iată, europarlamentarul din România Carmen Avram, din comisia pentru agricultură a Parlamentului European, anunță că ”există estimări care plasează creșterea costurilor pentru agricultori cu până la 400% după reducerea cu 50% a pesticidelor și fertilizatorilor”. Simplu, înseamnă o creștere a costurilor de producție de 4 ori. În aceste condiții, fără o schimbare de substanță, putem să începem să ne luăm rămas bun de la o parte dintre fermierii români. Mici, mijlocii sau mari, nu are importanță. Închei citând-o din nou pe Carmen Avram: ”Când vorbim de viitorul agriculturii europene, nu trebuie să uităm că aceasta asigură hrana a jumătate de miliard de cetățeni europeni. Iată că vine Pactul Ecologic și strategia «De la fermă la furculiță» care aduc o presiune imensă, în plus, pe sectorul agricol. Acestea înseamnă condiții inimaginabile și costuri foarte mari, nu doar pentru fermieri, ci și pentru o jumătate de miliard de consumatori europeni”.

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Mâncați românește, chiar dacă e mai scump. De ce?

Încercați să cumpărați cât mai mult produse alimentare românești, chiar dacă sunt mai scumpe decât cele care vin de afară, ne îndeamnă cei care răspund de bunăstarea agriculturii locale. Pare o încercare de a rezolva altfel, pe bani personali și nu de la buget, una dintre multele probleme ale producătorilor autohtoni. 

Nici măcar nu e greșit, în alte state accentul pus pe ”naționalismul alimentar” a dat rezultate. Doar că vorbim în cea mai mare parte de țări în care majoritatea oamenilor câștigă mult mai mult decât în România. Adică în care, după plata cheltuielilor cu întreținerea și un plin de carburant, îți mai rămân și bani pentru o pâine ”ardelenească”, ceva cârnați preparați în mod tradițional și sucuri stoarse manual. Așa că, dincolo de îndemnuri și soluții la îndemâna oricui pe cheltuiala mea, cred că o soluție mai practică ar fi ca aceia care răspund de soarta noastră să încerce să ne facă să trăim mai bine. Ceea ce poate însemna investiții ”reale”, calibrate pe nevoi  adevărate și mai puțin populiste. Pentru că, la ora actuală, orice chemare la patriotism nu prea are ecou câtă vreme buzunarele ne-au cam fost golite de pandemie, secetă, pierderea locurilor de muncă, închiderea unor afaceri, și tot așa. 

De unde să plătească acum cetățeanul român mai mult pe mâncare, fie ea mult mai bună ca cea adusă de peste hotare, dacă bani nu prea sunt? Și nu o spun eu, că nu are destulă greutate, ci o demonstrează rezultatul unui sondaj realizat în 24 de state europene de către o companie de recuperare a datoriilor. Datele arată că românii și grecii resimt cea mai abruptă scădere a bunăstării financiare în urma pandemiei de Covid-19 și a restricțiilor impuse. Aproape șapte din zece dintre românii care au luat parte la cercetare spun că bunăstarea lor financiară a avut un declin în ultimele șase luni. Este cel mai mare procent înregistrat în rândul țărilor incluse în sondaj, la egalitate cu Grecia. În același timp, ceva mai puțin de o treime, adică doar 28%, cred că situația se va îmbunătăți în următoarea jumătate de an. Să mai spunem că, în conformitate cu datele cercetării, 33% dintre români susțin că pandemia de Covid-19 s-a reflectat în reducerea cheltuielilor cotidiene. Ceea ce înseamnă, logic, și mai puțini bani dați pe mâncare.

Și astfel ajungem la diferența mare de competitivitate între producătorii locali și cei din Uniunea Europeană, din majoritatea țărilor. Știm, există suficiente explicații pentru asta, sunt studii, grafice și tabele care ne arată mereu cât de vitregit este producătorul român, dar asta în nici un caz nu îi poate convinge pe aceia care sunt cei ce trebuie să cumpere mâncare. Cu puțini bani în buzunare, ei se vor îndrepta în mod firesc către produsele ”de import”, care costă sensibil mai puțin. Da, cumpărăm și destulă mâncare ”tradițională”, doar că de multe ori simți în buzunar asta.

Și mă întorc la declarațiile ministrului agriculturii. ”Una dintre problemele mari pe care agricultura românească le are nu este aceea de a produce, pentru că fermierii din România știu să producă foarte bine, problema este a vânzării produselor și aici aș vrea să fac o paranteză legat de promovarea și vânzarea produselor românești. Am văzut că în ultimul timp se pune tot mai mult această problemă și din punct de vedere administrativ este foarte greu să oprești produse care vin din UE să ajungă pe rafturile magazinelor. Ceea ce putem face noi ca să grăbim vânzarea produselor românești, mă refer la noi, cumpărătorii, este de a căuta în mod responsabil să cumpărăm produse românești și de a ne educa copiii atât în familie, cât și în școală, așa cum se face în orice țară, să cumpere produse românești, chiar dacă uneori, cum îmi spuneau unii, produsele românești par că sunt mai scumpe decât cele care vin de afară și mai ales în marii retaileri”, spune Adrian Oros.

Da, domnule ministru, așa este, trebuie să învățăm să cumpărăm mai mulți cârnați de Pleșcoi, mai multă pâine adusă din Mărginimea Sibiului, mai multă brânză și telemea de la ciobanii noștri, mai multe roșii de la Matca, Izbiceni sau Vidra. Și cât învățăm noi asta, aș vrea ca guvernații, toți, nu doar cei de acum, dar toți, să mă ”ajute” să câștig mai bine aici, în România. Și să mă ”ajute” să mă duc singur până acolo unde sunt fabricate produsele locale sau tradiționale, dar măcar pe un drum modernizat, dacă nu pe o autostradă. Că uite, am fost recent până în Bucovina. Și dacă tot ești acolo, în zona Rădăuți, cum să nu cumperi murături de la Milișăuți? Bune, evident, nu chiar așa de scumpe; numai că borcanele cu murături ”au făcut”, de la Milișăuți la București, cam 450 de kilometri, mai bine de jumătate de zi. Cu mașina, pe drum european (pe alocuri doar cu numele). Așa că, atunci când le termin, credeți că mai duc până acolo să cumpăr altele? Știu că acelea aduse din Bulgaria nu sunt la fel de apetisante și de bune; dar le găsesc la cinci minute de casă, pe jos, adică la supermarket.

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Bruxelles-ul promite mai mulți bani. Agricultura rămâne sceptică

Nu mai puțin de nouă miliarde de euro este propunerea de suplimentare a politicilor comunitare în agricultură, bani cu care Comisia Europeană vrea să facă uitate, măcar în parte, problemele fermierilor. Să fie clar, este vorba de ceva în plus peste o propunere anterioară de buget pentru următorul exercițiu financiar, buget care dădea frisoane agriculturii din Estul Europei. Acum aproximativ doi ani, Comisia Europeană vorbea de o reducere, deloc mică, a sumelor alocate Politicii Agricole Comune. Au fost doi ani în care autoritățile naționale și fermierii, inclusiv din România, și-au bătut capul, zi de zi, în încercarea de a împăca și capra, și varza. Și acum vine minunea, poate s-au schimbat prioritățile și este altă viziune după pandemie, când am văzut că mâncarea poate deveni mai rară și mai scumpă. Perfect, să fie primit, dar și să așteptăm să vedem procentul care îi va reveni fermierului român din această nouă grămadă de bani. Nu pot face o estimare, dar am senzația că va fi mic, chiar foarte mic.

Concret, Comisia Europeană are de gând să dea pentru agricultură și pescuit ceva în plus, adică 4 miliarde de euro Fondului European de Garantare Agricolă și 5 miliarde de euro pentru Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală. Mai e un”mizilic” de 500 de milioane de euro destinat suplimentar Fondului European pentru Pescuit și Afaceri Maritime, doar că în acest domeniu România nu prea contează.

De asemenea, alte 15 miliarde de euro vor fi alocate dezvoltării rurale prin instrumentul ”UE – noua generație”, încă o strădanie de a aduce cu adevărat mai mulți tineri în agricultura îmbătrânită. Banii aceștia ar trebui să ajute zonele rurale considerate a avea un rol vital în realizarea tranziției verzi și în îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene în materie de climă și mediu. Și cum nu există cadou fără discurs, îl citez pe comisarul european pentru agricultură și dezvoltare rurală. ”Propunerea Comisiei recunoaşte importanţa strategică a sectorului nostru agricol şi sprijinul continuu pe care UE doreşte să îl ofere fermierilor noştri şi economiei rurale. Acest lucru va contribui la sprijinirea mai eficientă a fermierilor în scopul realizării tranziţiei verzi şi digitale”, clamează polonezul Janusz Wojciechowski, gândindu-se probabil că și fermierii din țara sa de origine vor primi ceva consistent. Spun asta fără intenții ascunse sau răutate, ci doar amintindu-mi cât de mult a știut Polonia să profite de banii europeni.

Cât privește împărțirea banilor, există încă puține informații, dar ceva, ceva, tot se știe. Europarlamentarul Dan Motreanu spune că din cele 15 miliarde de euro de la capitolul ”UE – noua generație”, România ar urma să primească 1,42 miliarde de euro. În rest, doar necunoscute, asta poate și pentru că fermierii români cam vorbesc singuri pe la Bruxelles. Nu sunt parte a organizațiilor mari la nivel european, sau dacă sunt, statutul actual e cam neclar. Declarativ, toată lumea îi iubește și îi sprijină, numai că vorbele frumoase nu înseamnă și acțiuni concrete. Să vedem ce va fi de acum înainte, că tot există o alianță națională cu scop declarat de a se integra în COPA – COGECA, plus o promisiune din partea statului că ar fi dispus să plătească de la buget cele cam 600.000 de euro cotizația anuală. Asta nu e neapărat corect, pentru că, oricât de greu ar fi fost până acum, fermierii tot au strâns ceva an de an și puteau să își înființeze singuri un fond din care să plătească. Acum e ca și cum eu m-aș duce la guvern să cer să îmi suporte afilierea la o organizație de presă pan-europeană. Evident că nu s-ar face, mi-ar râde în nas și m-ar trimite să caut singur bani de cotizație. Dar, mă rog, dacă e pentru o cauză bună…

Autor: Cătălin Lența

Editorial

În pas vioi, ne îndreptăm spre criză

Avertsimentul vine din partea unora care se pricep la analize și la a observa, cu ceva timp înainte, semnele că situația nu e bună. Indiferent de părerile personale. Bloomberg scrie că după criza din sănătate provocată de noul coronavirus, statele est-europene se îndreaptă spre cea mai mare recesiune de la căderea Cortinei de Fier. Nu e mâine, poate că nu este sută la sută o certitudine, dar semnele arată că Bloomberg cam are dreptate. Să argumentăm.

”În timp ce ţările care se întind de la Marea Baltică până la Marea Neagră nu au avut număr record de morţi din cauza COVID-19, acestea au fost însă puternic lovite de închiderea fabricilor și a magazinelor, de scăderea profiturilor companiilor şi de creşterea ratei şomajului”, scrie Bloomberg. Dovezile – creşterea economică a fost încetinită anual în Polonia şi înjumătăţită în Ungaria, de la sfârşitul anului 2019. Economiile Cehiei şi Slovaciei s-au micşorat, în timp ce ale României şi Bulgariei au rămas la limita extremă, în ciuda aşteptărilor unei scăderi viitoare din aprilie până în iunie.

Evident că în regiune cel mai mult ne interesează România, care deocamdată pare să fi scăpat mai ușor, dar fără a îndepărta pericolul. Iar asupra acestei chestiuni atrage atenția chiar Banca Națională, care, în ultimul Raport privind Inflația, folosește cuvântul ”incertitudine” de 58 de ori în aproape 70 de pagini. Așa că termenul pare a fi cel în jurul căruia se învârte toată economia. Inclusiv agricultura, despre care se amintește în raport, și citez: ”Având în vedere seceta prelungită din unele regiuni ale țării, cu implicații directe asupra ofertei de produse agroalimentare, nu sunt excluse presiuni inflaționiste pe acest segment. În același timp, dată fiind posibila afectare semnificativă a unor culturi agricole (de exemplu, cerealele), nu ar fi exclusă nici o diminuare mai importantă a activității economice”.

Traducând puțin, cele enunțate de BNR pot însemna mai puțină mâncare, prețuri mai mari la alimente și noi necazuri pentru fermieri. Care așteaptă cu sufletul la gură nu recolta, ci data marcată cu roșu în calendar – 15 iunie, ziua după care începe plata despăgubirilor după secetă. Între timp, știm că toată lumea caută soluții, ba chiar Ministerul Agriculturii a anunțat că are circa 80 de milioane de euro, sumă din care să plătească ajutoare de criză fermierilor și procesatorilor. Păcat că încă nu sunt cunoscute criteriile de acordare a ajutorului, dar să marcăm bunele intenții. ”Sprijinul va avea forma unei sume forfetare, iar rambursarea ulterioară de către Comisie se face în conformitate cu creditele bugetare şi sub rezerva disponibilităţii fondurilor. Ne este permis să cheltuim cu această măsură până la 1% din total alocare fonduri pentru dezvoltare rurală, adică în cazul României 80 de milioane de euro, aproximativ cam atât mai avem noi, între 72 şi 80 de milioane de euro neutilizate din alte măsuri care au fost mai puţin accesate”, explica recent ministrul Adrian Oros.

Bine, mai așteptăm până totul va fi clar. Dar, până atunci, fermierii să știe că au dreptul la un ajutor de criză de cel mult 7.000 de euro pe fermă sau 50.000 de euro pentru fiecare procesator, sume care au și fost cerute (și probabil date) cam prin toată Uniunea Europeană.

Una peste alta, cu criză sanitară și secetă sau nu, soarta agricultorilor europeni nu mai este la fel de bună ca acum zece ani. Schimbările climatice, dar mai ales cele ce urmează a fi impuse în noua Politică Agricolă Comună, i-ar putea determina pe mulți să renunțe la a mai cultiva pământul sau a crește animale. Iar unii, ajunși chiar la disperare, renunță de tot,chiar la luptă și aleg să își pună capăt zilelor. De altfel, rata sinuciderilor în rândul fermierilor (fenomen mai puternic în Vestul Europei) este una ridicată. În Franța, în fiecare zi, un fermier se sinucide, scria în septembrie anul trecut site-ul pleinchamp.com. Dificultățile economice, angajamentul consecvent în muncă, izolarea, problemele familiale, gradul de supraîndatorare sunt cauzele pentru care această categorie socio-profesională este una cu cel mai mare risc de sinucidere, îndeosebi în rândul crescătorilor de animale. 

Rata lor de sinucidere este cu 40% mai mare decât media pe țară, potrivit unui studiu de sănătate publică realizat în Franța asupra fermierilor cu vârsta cuprinsă între 45 și 64 de ani. Fenomenul este îngrijorător. De aceea, în Franța a fost lansată rețeaua ”Agri Sentinelles”, care are un site pentru educarea și instruirea tehnicienilor agricoli care doresc să participe la acțiunile de prevenire a sinuciderii în rândul fermierilor. Deocamdată nu s-a schimbat mare lucru.

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Agricultura noastră cea de toate zilele

O să se îmbogățească fermierii europeni, chiar și aceia din România; o ploaie de bani se va revărsa peste ei, iar oamenii se vor întreba probabil în care buzunar sau cont bancar să îi mai țină, anunță subtil comisarul european pentru agricultură și dezvoltare rurală. Domnul Wojciechowski, sigur pe sine, spune că în următorul exercițiu financiar vor fi cu 24 de miliarde de euro în plus banii ce vor fi dați pentru plățile directe ale fermierilor, dezvoltare rurală și alte ajutoare în agricultură. Adică o creștere, de două procente, a nivelului actual de finanțare. 

Concret, propunerea Comisiei Europene este de alocare a nu mai puțin de 391,4 miliarde de euro pentru PAC între 2021-2027. Nu că nu ar fi nevoie, numai să treacă propunerea, că până acum am tot auzit că sunt alte priorități, că agricultura a tot primit și nu se văd rezultatele așteptate, și altele asemenea. Hai să spunem că rămâne suma asta, mai ales că propunerea vine chiar din partea unui reprezentant al Comisiei Europene, o instituție ceva mai ”zgârcită”. Cu Parlamentul European ar putea fi mai simplu pentru că eurodeputații tot au cerut creșterea alocării bugetare.

Acum să vedem ce s-ar putea face cu banii, știind că nici un astfel de ”cadou” nu vine fără obligații și reguli noi. ”Europa trebuie să aibă propriile sale alimente sănătoase din propriile sale țări sănătoase. Trebuie să aibă o agricultură puternică și durabilă. CE propune să crească bugetul agricol al UE cu 24 de miliarde de euro. Aceasta este o decizie importantă. Sunt fericit că agricultura merge într-o direcție bună”, scrie, pe internet, comisarul european pentru agricultură.

Perfect, mai ales că despre ecologie și sănătate tot vorbim de ceva vreme. De altfel, și dorința cetățenilor europeni merge tot în direcția asta. Și am să exemplific cu rezultatul unei consultări populare în Franța – ”Cum putem inventa împreună lumea viitoare?”. Izvorâtă din situația de după pandemia de coronavirus, consultarea demonstrează că în mare parte oamenii propun un viitor mai ecologic, care să se concentreze mai mult pe producția locală. În concluzie, reîntoarcerea la agricultura ecologică și relocarea în Europa a producțiilor strategice. Cei care au răspuns chestionarului în Franța (și probabil rezultatele ar fi similare în toată Europa) spun că a consuma produse locale este cea mai bună alegere, dezvoltând lanțuri scurte de aprovizionare și renunțând în parte la importuri. La fel de potrivită este și întoarcerea la agricultura ”locală”, mai tradițională și mai puțin intensivă, folosirea metodelor ecologice sau a permaculturii și o scăderea consumului de produse fitosanitare.

Evident că și în România există dorințe similare. Important este dacă putem să le și punem acum în practică la costuri suportabile pentru toată lumea. Doar că analizele financiare arată cădorința este departe de realitate, iar costurile mari și veniturile nesigure. Și să folosim pentru demonstrație experiența cuiva care se pricepe și știe ce spune. Atunci când un fermier vrea să producă bio, trebuie întâi să cheltuiască sume importante, spune Costel Vînătoru, directorul Băncii de Gene din Buzău. ”Dacă încerci să produci bio apare un paradox. Dacă un fermier îşi propune să producă mâncare sănătoasă, el trebuie să plătească taxe, să se acrediteze, să cheltuiască foarte mult. Ca să producă chimic, nu are nevoie de atâtea avize”, susține Costel Vînătoru. Ca să nu mai spunem că poate oamenii, adică țăranii și fermierii, ar vrea și semințe din soiuri românești. Care uneori lipsesc, chiar și la Banca de Gene din Buzău. Așa că putem trage concluzia că la vorbe suntem meșteri; mai greu cu practica, dar asta este deja un lucru știut în România.

Autor: Cătălin Lența

Editorial

După pandemie, am învățat că…seceta și necazurile rămân

Agricultura și economia rurală au fost grav afectate (de recenta epidemie), recunosc oficialii europeni, care însă nu reușesc să și găsească cele mai potrivite soluții la problemele vechi și la cele noi. Deocamdată se caută bani prin toate cotloanele, inclusiv prin rezerva de criză, se mai dă câte ceva punctual, pentru un domeniu sau altul, se mai relaxează câte o regulă … și cam atât. Dacă tragi linie, vezi că banii ajung poate pentru o țară comunitară, nicidecum pentru toate 27.

Până acum, cei mai ”favorizați” de măsurile comune par a fi cei din zootehnie. La nivel macro, fonduri pentru stocarea unor produse specifice, deși parcă am văzut deja scenariul în care mai toți banii mergeau în Vestul europei și ceva spre Polonia. Până în România se cam terminau; ori erau prea puțini, ori nu știam noi la care ușă să cerem.

Iar acum, nici nu îndrăznesc să cred că o parte vor fi și ai fermierilor români, din moment ce sumele ”mobilizate” de Uniunea Europeană sunt mai puțin decât o picătură într-unocean de nevoi. Rezerva de criză…așteaptă probabil altă criză, după cum tot strigă și europarlamentarii din România. ”Doamna președintă Ursula von der Leyen (a Comisiei Europene – n.r.) spunea într-o discuție că nici în timpului celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost o astfel de situație dificilă din punct de vedere economic. Ce mai așteptăm atunci pentru a activa această rezervă?”, întreabă pe internet Daniel Buda.

Deocamdată, dinspre cei chestionați, doar tăcere. De fapt, nu chiar, pentru că fostul ministru al agriculturii la București Mihail Dumitru, acum director general adjunct al DG AGRI (adică Directoratul General Agricultură şi Dezvoltare Rurală al Comisiei Europene), vorbește de ”valul” de măsuri de ajutor al Bruxelles-ului. Doar că dacă citești clar, mai mult este vorba de a da voie statelor comunitare să facă una sau alta, fără ca Uniunea să bage prea adânc mâna în buzunar. ”Cele mai importante elemente legate de agricultură: flexibilitatea introdusă de Comisie pentru programele rurale. Multă flexibilitate în ce privește controalele pe câmp, la fața locului. De asemenea, o amânare a proiectelor. Există un cadru temporar referitor la ajutoarele de stat de până la 100.000 pe fermă. Comisia a încurajat statele membre să mobilizeze fondurile existente în dezvoltare rurală. Comisia a propus pe 17 aprilie să creeze o nouă măsură temporară de urgență sprijinită de BEI pentru a face față problemelor de lichidități. Măsurile vor permite statelor membre să ofere o sumă paușală. Statele membre trebuie să mobilizeze fonduri rapid pentru a oferi ajutor rapid fermierilor. Propunerea prevede o sumă maximă de sprijin de 5.000 de euro pentru fiecare fermă și 50.000 de euro pentru fiecare IMM care procesează sau vinde produse agricole”.

Foarte  frumos, numai că este vorba de îndemnuri către guverne să își rezolve ele singure problemele cu fermierii. Iar peste astfel de declarații, cu bătaie lungă, stau în continuare efectele economice ale pandemiei și seceta. Așa că agricultura va face din nou ce știe să facă mai bine – să tacă, să lucreze pământul, să crească animale și să caute singură banii care îi sunt necesari. 

Și totuși, ce am învățat în ultimele luni? Că ”ajută-te singur” rămâne politica de bază, că lumea caută mai mult produse locale, venite pe lanțuri scurte de aprovizionare, că a crescut în intensitate ”naționalismul alimentar” și că fermierii sunt în continuare ai tuturor și ai nimănui în același timp. O să le plângem din nou de milă, o să le spunem ce vor să audă, o să îi batem încurajator pe spate și apoi îi trimitem singuri la bănci, să își rezolve dificultățile financiare. Și iată și un exemplu, adus în față de colegii de la estnews.ro. 

Viorel Humă este un fermier din județul Vaslui și nu e chiar un fermier necăjit. Este administratorul cooperativei agricole ”Şase Spice” din comuna Ştefan cel Mare(care lucrează multe sute de hectare) și președintele Grupului de Acțiune Locală ”Movila lui Burcel”, este și vânător și om de afaceri; așadar, ar avea destule să se laude, doar că sunt la fel de multe cele de care să se plângă. Acum, după calamitatea asta cu seceta, spune că îi este teamă pentru viitor, că nu prea știe cum o să dea ochii cu cei din bănci. ”Ne-am pus speranțe în aceste culturi pe care le-am înființat, am investit foarte mult. Aud de la colegi că situația este generalizată. Pe multe parcele, culturile agricole sunt calamitate 100%, iar pe altele unde să spunem așa condițiile sunt mai bune pierderile sunt între 70-80%. Va fi un an foarte greu. Nu știu cum vom putea să ne achităm creditele de la bănci, furnizorii de inputuri și toate celelalte cheltuieli pe care le avem pentru bunul mers al agriculturii. Avem credite în derulare, avem de plătit ratele pentru combinele și tractoarele luate în leasing și nu știu cum o vom scoate la capăt”, spune Viorel Humă. Deocamdatămai are un pic de răgaz, că încă nu au venit scadențele, dar așteaptă la fel de îngrijorat și despăgubirile promise de către stat, că acuși este 15 iunie. Adică termenul după care începe plata despăgubirilor; vom vedea.

Autor: Cătălin Lența