Editorial

Editorial

Să le dăm salarii de câte 1.000 de euro! Cui, domnilor?

Plătiți-vă mai bine oamenii dacă vreți să îi aveți și mâine la muncă, le transmite fermierilor ministrul agriculturii. Replică bună, croită pe nevoi și care prinde oricând. Vreți să țineți în țară, în ferme, angajații pe care îi aveți la ora actuală, se întreabă și întreabă Adrian Oros? Atunci dați-le ”între 800 și 1.000 de euro. Așa vor trebui să ofere fermierii din România ca să îi aibă aici. Noi o să venim să compensăm aceste salarii. Noi o să venim să compensăm o parte din aceste salarii. În primul rând, scădem foarte mult taxarea, cu 25%, oferim aceste vouchere de până la 5 milioane lei și vor exista și alte scheme de sprijin pe care Ministerul Muncii și Protecției Sociale le gândește”, a explicat ministrul agriculturii într-o intervenție la televiziunea publică.

Numai că nu valoarea salariilor este problema cea mai mare în agricultură, ci lipsa celor pe care să îi plătești. Tot mai puțini sunt cei care mai vor să se angajeze în agricultura din România, alegând de multe ori să facă același lucru în altă parte, mai spre Vest dacă se poate. Nivelul salariilor pe care fermierii sunt dispuși să le plătească nu mai sunt de mult insignifiante, ba chiar uneori devin de-a dreptul generoase pentru venitul mediu local. Și nu vorbim aici de cât câștigă un tractorist, sau mă rog, operator de utilaje – sunt celebre exemplele celor care, cel puțin în perioada campaniilor agricole duc mult mai mult acasă, adică de două – trei ori mia aceea de euro. Asta în cazul în care proprietarul exploatației agricole a vut noroc să găsească forță de muncă.

Ce te faci însă, domnilor cu viziune, în cazul în care stai cu mia de euro în mână și nu vine nimeni să muncească pentru ea? Și asta nu pentru arături în București sau în centrul Clujului, ci chiar în zonele considerate mai sărace ale României. Uite, în județul Vaslui, în zona orașului Negrești, trăiește și muncește un fermier care de mult timp se lovește de chestiunea asta – pe cine să plătească. Numele lui este Constantin Cioată, este inginer agronom de o viață, lucrează câteva sute de hectare și crește animale…și se uită după forță de muncă. Nu că nu ar fi deloc, dar totdeauna mai trebuie cineva și cei care ar putea să vină alături de el sunt plecați prin Germania, Franța, Marea Britanie sau Italia. Pentru că acolo cred ei că pot câștiga mai bine, deși de multe ori realitatea este alta.

Să îi liniștim însă pe aceia care știu din teritoriu că adevărul este altul decât în Capitală. Nevoia voastră va fi rezolvată în scurt timp, cel puțin așa cred dacă mă iau după declarații. Sau, în naivitatea mea, nu observ că de fapt nu vorbim despre soluții, ci tot despre îndemnuri ce și cum să facă fermierii? Nu, sigur mă înșel; știu că există bune intenții, programe, și chiar și finanțare pentru tot. Uite, mă întorc la declarațiile făcute de ministrul Oros la televiziunea publică – ”vrem să stimulăm atragerea tinerilor în acest domeniu care este mai aspru, dar este un fenomen la nivel european, la noi este mai grav, îmbătrânirea forței de muncă și a fermierilor. De aceea avem programe pentru instalarea tinerilor fermieri și pentru prima dată în acest an, pe lângă sumele de până la 50.000 (de euro – n.r.) la instalare, dăm în concesiune și câte 50 de hectare acestor tineri fermieri”.

Și, domnilor fermieri, țineți minte și promisiunea de ușurare a poverii fiscale.”Anul trecut, în 29 mai, a fost o ordonanță de urgență care a modificat foarte mult și a crescut taxarea forței de muncă pentru zilieri, iar în agricultură se lucrează foarte mult cu zilieri și sezonieri, a crescut cu 25%. Modificăm acea ordonanță de urgență, să revenim la o taxare mai acceptabilă, astfel încât salariile oferite zilierilor să fie mai bune. Avem și un pachet împreună cu Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Muncii prin care oferim vouchere din bani europeni, dar nu din bani pentru agricultură, celor care angajează sezonieri sau zilieri pentru a compensa salariile acestora”, a mai spus ministrul Adrian Oros.

Așadar, o să vă rămână și mai mulți bani cu care să îi plătiți pe lucrătorii de care aveți nevoie, dar nu îi găsiți.

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Nu mai merge să vinzi pe-afară…

Ani de zile de strădanii pentru a intra pe piețele alimentare din afara României sunt anihilați de efectele pandemiei de coronavirus, constată cu amărăciune producătorii locali. Nu este de ajuns că există un deficit uriaș în domeniul comerțului alimentar, adică importăm cu mai mult de 1,2 miliarde de euro decât vindem (și asta pentru 2019, o creștere de 8 procente față de anul anterior); acum a apărut tendința, firească de altfel, a magazinelor de a se aproviziona cu marfă produsă local. 

Constatarea a fost făcută de tot mai mulți producători din România, care sunt anunțați, pe rând, că marfa lor începe să nu mai fie căutată, și nu pentru că ar fi probleme de calitate sau preț. Pur și simplu, marile rețele comerciale din Europa vor să cumpere cât mai mult din plan local; scad și costurile de transport, scad și riscurile de întreruperi în aprovizionare. Și de aici încep problemele pentru cei din România, care își făcuseră planuri de afaceri pe termen lung ținând cont de vănzările peste hotare. Un singur exemplu poate fi de ajuns, cel al companiei Silvania Gourmet, de lângă Zalău. Te uiți pe pagina lor de prezentare și afli că produsele lor (specialități din vânat, pate-uri și grill) pot fi găsite în mai mult de 400 de magazine din România, dar și în 8 din Ucraina, 20 din Ungaria și 13 din Republica Moldova, ba chiar și Cehia și Dubai. Doar că în ultima vreme vin tot mai multe semnale că producătorii din afară, adică din altă țară decât cea unde este magazinul, nu prea mai sunt primiți la raft. Refuzul, politicos, dar tot refuz, este explicat prin aceea că se dorește a cumpăra marfă doar de la producători locali. După cum spune directorul operațional de la Silvania Gourmet,nu mai este loc pentru firmele din altă parte; de exemplu, o colaborare de trei ani cu o rețea de magazine prezentă în Ungaria s-a încheiat în scurt timp din dorința acesteia de a proteja producătorii locali. Așadar, trei ani de drumuri în Ungaria, trei ani de cheltuieli și investiții s-au irosit în numai câteva zile, și nu pentru că marfa ar fi avut probleme sau prețul nu ar fi fost bun.

Iar Ungaria nu este singura problemă pentru firma din Sălaj. La fel e și în alte state din fosta Europa de Est. În Slovacia, mai spune directorul operațional, li s-acomunicat, dar nu oficial, că guvernul de la Bratislava nu privește cu ochi buni aducerea de alimente din afara țării, încurajând comercianții să se aprovizioneze, dacă se poate în totalitate, doar din Slovacia. Și care rețea comercială, oricât de mare ar fi, se pune cu guvernul unei țări? Vrei să rămâi să vinzi? Atunci te faci frate cu oricine până treci puntea, nu-i așa?

Iar exemplul nu este singular. Cu mici excepții, adică magazinele din comunitățile de români plecați afară, nu prea există producători români (cel puțin în domeniul preparatelor din carne) care să fie prezenți în țările europene. Pur și simplu Europa se închide în sine, mai ales când este vorba de mâncare din surse locale.

În România nu se vede încă această tendință, dar asta probabil pentru că noi suntem mai primitori cu mâncarea ”străină”. Sunt pline magazinele, raioanele de mezeluri și brânzeturi gem de produse din Cehia, Ungaria, Slovacia, Italia, Croația, Spania, Franța sau Germania. Din păcate, de multe ori în detrimentul producătorilor autohtoni, dar cred că asta deja nu mai pare a interesa pe prea mulți; important e să fie rafturile pline, să aibă lumea ce cumpăra, chit că de fapt sprijinim cu banii noștri firmele din țările enumerate.

La final, câteva scurte remarci despre cum știm noi să vindem afară, și mai ales cu ce ne lăudăm că vindem. Să vorbim despre legume și fructe, pentru că grâul și porumbul se vând oricum. Tomatele noastre, atât de bune, gustoase și naturale (spunem noi), au plecat, de exemplu, în Suedia – 10 (da, zece) kilograme, sau în Danemarca (o ”generoasă” cantitate de 180 de kilograme). La valorile astea nici nu vorbim de comerț, roșiile respective probabil au fost cărate cu sacoșele. La fel de bine stăm și în cazul salatei – am trimis 30 de kilograme în Italia, sau al castraveților – tot 30 de kilograme vândute în Cipru. Nici o pagubă, ne rămâne nouă mai mult.

Redactor: Cătălin Lența

Editorial

O problemă, o rezolvare. Mai multe probleme, tot probleme

Cu puțin peste 15 miliarde de euro, agricultura României va face cu adevărat performanță, a calculat ministrul Adrian Oros. Adică vânzările peste hotare vor fi mult mai mari decât importurile, productivitatea îi va lăsa visători pe fermierii din alte părți, sistemul de irigații va acoperi tot ce înseamnă suprafață agricolă în nevoie și tot așa. Iar asta înseamnă că fermierul român, mic, mijlociu sau mare, nici măcar nu se va mai uita la subvențiile ce îi vin an de an pentru că…nu va mai avea nevoie. Ba chiar ar putea să mai fie nevoie de câteva bănci în care agricultura să își țină banii.

Doar că nu ne sunt clare și căile prin care se va ajunge în această idilică situație pentru că în România nu prea sunt banii necesari. Sau poate nu știu eu să identific sumele. Să calculăm. Bugetul MADR este de aproximativ 18,3 miliarde de lei, adică vreo 3,8 miliarde de euro. Nu ajunge, mai ales că nu poți să dai toți banii ăștia doar pentru modernizarea agriculturii. Chiar dacă ai renunța la foarte multe cheltuieli, mai ales dacă ținem cont de o altă declarație a ministrului, care îi ceartă pe așa numiții”vânători de subvenții”, adică cei care folosesc agricultura doar pentru a face profit și nu în scopul de a crește bunăstarea generală a țării. Așadar, din bugetul MADRnu se poate.

Atunci din bugetul național, estimat cândva la 1.130 de miliarde de lei, adică circa 235 de miliarde de euro (cifrele urmând a fi ”ajustate” de epidemia de coronavirus). De aici ar fi loc, nu-i așa, dar asta dacă ne-am ocupa doar de nevoile agriculturii, ba chiar ar mai rămâne destui bani și pentru altele.

Și aici intervin cei care se pricep cu adevărat la economie și finanțe și care o să spună că alocarea unei sume de acest ordin doar agriculturii este o utopie, că nu respectă nici un principiu în domeniu, că este dovada unei gândiri simpliste și departe de realitate. Așa o fi, nu mă pricep prea bine, în afară de câteva întâlniri cu cei din domeniu nu am învățat altceva. Dar vreau ca cineva bine pregătit să îmi explice, pe înțelesul oricărui contribuabil, de ce în atâta amar de vreme nu am rezolvat nici măcar o problemă din cele multe pe care le avem. Una singură, de exemplu agricultura. Sau infrastructura, sau educația, sau sănătatea…

Modul meu de gândire în acest domeniu e poate unul simplist, dar cred că nu întotdeauna trebuie să fie complicat și greu, aproape imposibil. Și, păstrând proporțiile, mă folosesc de exemplul oricui are de rezolvat mai multe probleme în gospodărie. Trebuie acoperiș nou la casă, dar trebuie și garduri reparateși eventual o alee nouă de acces. Evident, nefiind bogat (așa cum este și bugetul național), nu o să pot să le rezolv pe toate anul acesta, așa că evaluez ordinea. Cea mai mare nevoie este cea a unui nou acoperiș, astfel încât să nu agravez situația actuală. Așa că anul acesta îmi folosesc toate resursele pentru înlocuirea acoperișului, chiar dacă poate fi nevoie și de un mic împrumut, să fie capital de lucru sau de rezervă. Și știu acum că timp de câteva decenii nu mai am de ce să intervin la acoperiș. Așadar, o problemă rezolvată.

Anul următor mă ocup de garduri, să nu mă lase cineva fără bunurile din curte sau să ”atenteze” la acoperișul cel nou. Studiez piața, caut oferte și, cu banii puși deoparte timp de un an (cheltuielile sunt separat), ridicăm și o nouă împrejmuire. Care, bine făcută, ține și ea mulți ani. Și apoi încep să strâng bani și pentru aleea care să îmi facă mai comod drumul de la poartă până la ușă – încă un an. Și cam așa facem toți, indiferent că este vorba de cheltuieli casnice sau de investiții în fermă sau pământ. E simplu și nu știu de ce trebuie să fie complicat. Da, sunt destui care pot explica de ce nu am eu dreptate, că economia în ansamblu este altă mâncare de pește și că nu văd proporțiile corecte. Că altele sunt regulile la nivel macro, că nu țin cont de un milion de factori, aleatorii sau nu, că ar fi un dezastru dacă ne-am apuca toți să facem propuneri și să aducem soluții. Poate că au toți dreptate; dar, repet, de ce să fie complicat când se poate și mai simplu? 

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Alții au probleme mari, noi avem…perspectivă

În vreme ce agricultura europeană începe să se îndoaie sub loviturile crizei sanitare și (din nou) a supraproducției, cea din România se pregătește de un viitor luminos și bănos. Cel puțin asta putem înțelege din declarațiile oficiale făcute în ultima vreme. Asta înseamnă nu doar că fermierii și țăranii de la noi o vor duce excelent, având și primind de toate, ci și că vor putea să se ”bată” de la egal la egal cu cei de pe aiurea. Sau măcar așa este prognoza. De exemplu, procesul de a aduce noi tineri fermieri în agricultură este unul ireversibil în România și demn de urmat de către alte țări. 

Și asta pentru că la noi nu li se dau doar bani tinerilor care vor să se apuce de agricultură; cine vrea și poate să completeze o cerere va primi și o însemnată surafață din pământurile statului. Asta se înțelege din declarația guvernamentală care anunță că măsura privind sprijinul acordat tinerilor fermieri prin PNDR va fi lansată în 15 iulie. Să amintim că sunt 43 de milioane de euro, din care jumătate pentru tinerii din diaspora, după cum a anunțat chiar ministrul Adrian Oros. ”Sprijinul pentru instalarea tinerilor fermieri, măsură care va fi lansată în 15 iulie, până în 15 octombrie, va avea 43 de milioane de euro, din care 20 de milioane de euro, cum am spus şi altădată, tinerilor fermieri din diaspora. Acolo unde există posibilitatea, vom acorda în concesiune până la 50 de hectare teren”, a spus Adrian Oros. Clar – și bani, și teren, adică nu prea îți mai lipsește nimic pentru a te transforma în adevărat fermier.

Declarația ministrului agriculturii nu a golit însă coșul abundenței financiare și funciare. Tot luna aceasta, după cum afirmă Adrian Oros, 

va fi lansată și o măsură dedicată zonei montane, iar în august se deschid sesiunile pentru măsurile de sprijin pentru participarea la schemele de calitate şi pentru activităţile de informare şi promovare desfăşurate de grupurile de producători în cadrul pieţei interne. Concret, ”în august vom lansa încă două măsuri: sprijin pentru participarea, pentru prima dată, la schemele de calitate şi sprijin pentru activităţile de informare şi promovare desfăşurate de grupurile de producători în cadrul pieţei interne. În iulie mai avem o măsură pentru zona montană, pentru că în acest exerciţiu bugetar nu au fost destinate sume expres pentru zona montană, iar la începutul anului am mutat pentru abatoare de mică capacitate în zona montană 12 milioane de euro”.

Deja văd sute de noi tineri fermieri fremătând pe linia de start, cu dosarele în mână, așteptând să se facă odată 15 iulie. Cu planuri de afaceri care mai de care mai bine puse la punct și îndrăznețe. Și vreau să cred că o parte dintre ei se vor îndrepta către zootehnie, pământurile care vor fi date de la ADS pretându-se bine la așa ceva. Plus alocarea financiară pentru zona montană. Și va urma euforia unui start, noi planuri de dezvoltare și eventual de bunăstare; asta probabil până se va ajunge la capitolul vânzarea mărfii, mare durere în plan local, mai ales pentru țărani și micii fermieri.

Să căutăm exemple? Deja sunt câteva, deloc încurajatoare. Un mare producător de produse lactate, de fapt un gigant în acest domeniu, închide fabricile din Vatra Dornei și Dealu Floreni, aflate în portofoliul firmei Dorna Lactate, iar 158 de angajați vor fi concediați. Ca să fie mai clar, produsele LaDorna nu vor mai fi făcute la Vatra Dornei, ci la Albalact din Oiejdea, Alba, şi la Covalact din Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna. Câteva sute de kilometri mai încolo, dar ce mai contează când pe cutii va scrie în continuare LaDorna?

În vorbe frumoase, grupul Lactalis (că despre el este vorba) amintește totuși de dificultățile din piață, transmițând că ”am fost nevoiți să luăm această decizie după epuizarea tuturor încercărilor de eficientizare a activității în cele două fabrici, luând în considerare și noua realitate economică care ne determină să fim mai atenți la operativitatea business-ului nostru în România și să ne adaptăm planurile coerent, pentru a rămâne competitivi în industrie”.

Este adevărat că grupul Lactalis dă asigurări că decizia nu afectează colectarea laptelui de la producătorii locali, anunțând că, și citez, ”colectarea laptelui va continua să se desfășoare normal, cu păstrarea integrală a contractelor încheiate cu fermierii români parteneri și direcționarea laptelui către celelalte fabrici. Grupul Lactalis rămâne cel mai mare colector de lapte din România, cu aproximativ 250 de milioane de litri de lapte colectat și procesat anual, iar un alt angajament important al companiei este susținerea producției românești de lapte”.

Aici ridic eu două întrebări. Prima, una de la un consumator (născut și crescut în Bucovina, unde e și Vatra Dornei) – de ce să cumpăr un produs care va fi doar în parte de acolo? Pentru că va scrie pe cutie că laptele e colectat în Bazinul Dornelor? Cisternele se mai încurcă la transport, iar laptele de la Dorna nu cred că va fi prelucrat separat de cel din Transilvania, de exemplu. Așadar, va fi, părerea mea, doar parțial LaDorna.

A doua întrebare – poate de la fermieri. Cine poate garanta că după încheierea actualelor contracte vor mai exista altele? Când o firmă vorbește de ”eficientizare” și ”noua realitate economică” ne putem închipui că va dori să reducă inclusiv cheltuielile de transport, nu-i așa? Și atunci de ce să duci laptele tocmai de la Vatra Dornei până la Oiejdea sau Sfântu Gheorghe?

Autor – Cătălin Lența

Editorial

Show me the money

Da, vrem să vedem banii cu care vor fi puse în practică toate promisiunile din așa numitul ”Plan Național de Investiții și Relansare Economică”. Poate nu toți odată, că proiectele s-ar întinde pe 10 ani, dar măcar zece miliarde de euro, păstrând proporțiile. Știu că ni se spune că cea mai mare parte ar veni dinspre Uniunea Europeană, dar vrem să vedem ”partea națională”, adică ceva concret.

Aș vrea să văd de unde vin sumele cu care România ar trebui să contribuie la acest mega-proiect, pe care îl pot considera, fără probleme, drept o strategie națională pe termen scurt. Numai că nu uit că din 4 în 4 ani tot aud de astfel de idei. Vreau să cred că acum ar fi altfel, numai că îmi amintesc că suntem în perioadă de pre-campanie electorală. Și că ceea ce a fost valabil luni în România a devenit incert marți, corectabil miercuri și chiar nociv până joi. Dacă ar fi să contabilizez toate proiectele, planurile și promisiunile din anii din urmă, îmi dau seama că acum nu prea ar mai fi probleme. Am avea autostrăzi să dăm și la vecini, câte o școală la fiecare elev, și industrie și agricultură de talie mondială (ca valoare). Și de fapt știm că nu este așa. Mai ales că România nu prea are spațiu fiscal pentru astfel de mega-proiecte (necesare, susțin asta) și nici în absorbția fondurilor europene nu am fost campioni.

Dar să lăsăm finanțiștii și economiștii să vadă ce și cum și să ne ocupăm puțin de ploaia de binefaceri pentru agricultură. Guvernul vrea să aloce 410 milioane de euro pentru agricultură şi industria alimentară. Trec peste faptul că suma în discuție înseamnă mai puțin de jumătate de procent din visurile investiționale, deși nevoia este de zeci de ori mai mare. Dar asta e. Și ce se vrea a fi făcut cu acești bani? Investiţii în construcţia unor depozite de comercializare a produselor agricole, granturi (adică finanțare nerambursabilă) pentru cumpărarea de echipamente pentru irigaţii şi de asemenea granturi pentru antreprenoriat rural. 

Să vedem ce este cu aceste depozite – cu 120 de milioane de euro, statul (deocamdată) vrea să ridice opt depozite regionale cu temperatură controlată pentru depozitarea, sortarea, ambalarea, etichetarea şi comercializarea produselor agricole locale. Parcă am mai auzit așa ceva, acum circa doi, trei ani, numai că se numea altfel proiectul. Și, dincolo de ridicarea unor corturi pe la Izbiceni și intenția de a cumpăra un depozit pe la Focșani, nu s-a întâmplat nimic. Cine mă poate convinge că acum va fi altfel? Iar cei care produc mult și stau cu roșiile sau ardeii pe câmp în așteptarea unui cumpărător ar putea să creadă că de data asta se va face ceva? Prea multe povești în prea puțini ani…

Alte 48 de milioane de euro, tot prin ”Planul Național de Investiții și Relansare Economică”, ar urma să fie granturi pentru echipamente pentru irigaţii – câte 6000 europentru un beneficiar. Decât deloc… Și asta nu e tot. Cu încă 200 de milioane de euro, cei ce propun acest plan susțin că vor sprijini antreprenoriat rural. După cum e scris în document, obiectivul este ”sprijinirea directă a activităţilor de procesare şi de distribuţie a produselor agricole obţinute de micii producători; valoare grant: 40.000 euro/2 locuri de muncă create până la 100.000 euro/5 locuri de muncă create”. Potrivit sursei citate,

Și să nu uităm de cireașa de pe tort – bani pentru instalarea tinerilor fermieri, cu teren agricol concesionat de la stat (că mai sunt cam 300.000 de hectare, poate mai puțin). Numai că parcă îmi amintesc că un astfel de proiect era deja anunțat și ar cam fi trebuit să fie aplicat, doar că nu îi venise vremea (adică mai aproape de alegeri). Să citim din nou planul de relansare, capitolul ”instalarea tinerilor fermieri cu teren agricol concesionat de la stat”. Se vorbește de 42 milioane de euro, din care 20 milioane de euro alocare specială pentru tinerii din afara graniţelor în scopul reîntoarcerii în ţară a celor cu experienţă şi formare în domeniul agricol. ”Pentru prima dată, beneficiarii pot accesa facilitatea concesionării de terenuri cu destinaţie agricolă, libere de contract cu suprafaţă de maxim 50 de ha, aparţinând domeniului public sau privat al statului”. Hai să vedem peste un an câți tineri, dar fără rude prin politică, au și primit cele promise.

Dar stați așa că nu s-a golit sacul. În afară de cele promise până acum, ar mai fi loc pentru ample investiții în infrastructura de irigații. Astfel, în ceea ce privește reabilitarea infrastructurii de irigații, se vorbește de reabilitarea a 138 de amenajări de irigații, ceea ce ar duce apă pe 2,4 milioane de hectare. Doar că asta costă mai mult – 3,4 miliarde de euro. În plus, o alocare specială ar fi pentru construirea canalului Siret-Bărăgan, adică reluarea lucrărilor pe tronsoanele 1-3 din cadrul etapei I. Avem și date: etapa I – circa 50 de km până la limita sudică a județului Vrancea (în acest caz, studiile și proiectarea sunt finalizate, iar execuția poate fi reluată). Sigur că există și etapa a II-a – alți 140 de km pe teritoriul județelor Brăila, Buzău și Ialomița până ajunge canalul în acumularea Dridu.

Și tot nu s-a terminat. Vorbim (nu noi) despre reabilitarea infrastructurii de desecare – drenaj, adică investiții în reabilitarea a 443 de amenajări, pentru o suprafață de aproape 3 milioane de hectare – valoarea totală fiind estimată la 1,1 miliarde de euro. De asemenea, vor fi și amenajări de combatere a eroziunii solului, pentru jumătate de milion de hectare, cu jumătate de miliard de euro costuri.

Obosesc de la atâtea cifre și de atâta optimism. Treacă de la noi, numai să se facă. Dar, revin la prima întrebare – unde sunt banii?

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Agricultura începe să ridice tonul

Un apel public al unui cunoscut fermier din Mehedinți ne ridică semne de întrebare asupra unității și poate intereselor celor care afirmă că reprezintă agricultura din România. Cornel Stroescu, pentru că despre el este vorba, pare a face opinie separată (deși nu știm dacă e singurul) față de colegii săi din Alianța pentru Agricultură și Cooperare. Concret, șefii Alianței cer amânarea până în toamnă a discuțiilor despre legea pentru înființarea Camerelor Agricole.

Probabil că știe ce spune Cornel Stroescu, care a fost președinte al Camerei Agricole Naționale. El susține că nu mai avem timp pentru tot felul de amânări pentru că Uniunea Europeană cere și rezultate concrete, așa că am să citez din apelul său public: ”Dragi colegi fermieri, știți prea bine că în agricultura românească nu este timp de amânare, organizarea în agricultura românească este imperios necesară, astfel camerele agricole și legislația pentru înființarea lor este vitală pentru interesele și binele fermierilor, reprezentînd totodată o șansă majoră pentru agricultura din România. Vă reamintesc că Planul Național Strategic 2021-2027 nu va primi aprobare de la Bruxelles dacă nu există aceste camere agricole în toată țara și, nu numai că nu sunt înființate, ci trebuie să devină funcționale până-n anul 2021”.

Cunoscând modul încurcat și îndelungat în care o idee se transformă în lege în România, este greu de crezut însă că acest lucru ar putea deveni realitate dacă amânarea cerută de Alianța pentru Agricultură și Cooperare ar fi și acordată, după o cerere trimisă președintelui Comisiei de Agricultură din Camera Deputaților, Alexandru Stănescu, și ministrului Agriculturii Adrian Oros. 

Și ce spun cei din Alianță? Iată un fragment din scrisoarea lor comună, trimisă în 16 iunie: ”Dată fiind complexitatea deosebită a acestui act normativ esențial pentru modul în care vor fi reprezentate și promovate pe viitor interesele fermierilor, ale operatorilor din industria alimentară și serviciile conexe în relația cu autoritățile naționale și cu cele europene, considerăm că este nevoie de o consultare civilă mult mai largă și mai cuprinzătoare decât s-a făcut până acum, având în vedere toate aspectele implicate. De aceea, ca urmare a mandatului încredințat de membrii noștri, vă solicităm amânarea dezbaterilor privitoare la prezentul proiect pentru ultimul trimestru al anului 2020; intervalul de timp rămas până atunci ne-ar permite să organizăm consultarea adecvată a structurilor pe care le reprezentăm, pentru a putea veni cu o contribuție consistentă la legislația privind camerele agricole”. Și semnează Nicolae Sitaru (din partea APPR), Ionel Arion (reprezentând Pro Agro), Nicu Vasile (care conduce LAPAR) și Mircea Băluță (șeful UNCSV).

Acum, poate că este nevoie de o mai largă consultare, deși tot a fost timp până acum; nici una dintre organizațiile semnatare nu este de azi, de ieri, în agricultură; iar dacă îi întrebi public, dar separat, pe cei din organizațiile respective, cam tot își declară susținerea și entuziasmul pentru Camerele Agricole. Așa că de ce mai este nevoie de încă o consultare? Care să dovedească ce? Alianța pentru Agricultură și Cooperare (APPR, ProAgro, LAPAR și UNCSV) o fi avut timp și până acum să își stabilească un punct de vedere în această chestiune, mai ales că au scăpat de o grijă, fiind recent acceptați în COPA – COGECA (este adevărat, mai trebuie ca statul să plătească contribuția anuală și apoi probabil va veni și un comunicat oficial, nu-i așa?).

Ce tot atâtea analize și discuții? Sunt bune sau nu Camerele Agricole pentru fermieri, le apără interesele și îi reprezintă sau nu? Nu e nici o mare filosofie aici, răspunsurile sunt simple. Există Camere Agricole în alte state ale Uniunii Europene? Cum funcționează, cu ce rezultate, ce au obținut bun pentru fermieriidin țările respective, dacă au obținut ceva? Dacă nu, le-au desființat?

Astea sunt întrebări la care sunt sigur că poate răspunde și un jurnalist care se ocupă de agricultură, nu doar fermierii și specialiștii în domeniu. Ce tot atâta amânare – facem sau nu facem Camere Agricole? Cui folosesc? Și, poate, pe cine încurcă, dacă vrem să eternizăm discuțiile? Domnilor din Alianța pentru Agricultură și Cooperare, știți foarte bine că în toamnă vor fi alegeri parlamentare; cu noi deputați uneori, cu noi membri în comisii (deci și în cea pentru agricultură), cu noi priorități ale celor aleși. Crede cineva că legea Camerelor Agricole va fi documentul rezolvat primul? Sau doar ”amânat” până la Paștele cailor? Să nu fim copii…

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Și Cehia, domnilor…

Starea viitoare a agriculturii din România ține în bună parte și de educație, constată ministrul Adrian Oros, care spune că vânzarea și consumul de produse ecologice locale şi de mâncare românească depinde de ceea ce numește ”consumatorul responsabil”. Frumoasă aserțiune, doar că educație în acest sens nu prea se face pe nicăieri, iar de cursuri în domeniul acesta nu are rost să pomenim…pentru că nu sunt.

Și asta se întâmplă într-o țară care va trebui, conform previziunilor Uniunii Europene, să cultive 25% din pământuri în sistem bio. Sau, conform declarațiilor Ursulei von der Leyen, președinta Comisiei Europene, se propune ”creșterea ponderii agriculturii ecologice și a peisajelor bogate în biodiversitate pe terenurile agricole”. În 2030, nu mai târziu, că dacă nu, ar putea fi probleme cu banii veniți de la Bruxelles. Idilic, încurajator, dar și puțin îngrijorător pentru cei mai mulți dintre fermieri, care știu că trecerea de la culturile clasice la cele bio înseamnă foarte mulți bani și producții mai mici, fără a avea însă o garanție privind vânzarea tuturor produselor. Anticipând speculativ, ne putem închipui un sfert din Europa, nu peste mult timp, cultivată numai după norme ecologice stricte. Asta înseamnă că statele comunitare își vor produce în mare măsură necesarul de astfel de alimente, așa că vor cumpăra mai puțin de peste granițe. Iar alimentele eco din România nu vor mai fi la fel de căutate ca acum, ceea ce înseamnă că fermierii vor fi ”obligați” să le vândă în piețele de la noi. Dar cui? Unei populații care, deși își dorește să mănânce mai sănătos și să trăiască mai mult, are destule probleme în a-și plăti la timp facturile vitale?

Ne întoarcem astfel la declarația ministrului Oros. ”Noi deja am îmbrăţişat această idee a promovării produselor ecologice şi scriem şi un proiect de lege. Să creăm o piaţă din piaţa publică pentru produsele locale, produsele ecologice. În primă fază, mai ales că sunt şi nişte decizii ale Comisiei Europene, ca măcar în şcoli – să începem în şcoli şi apoi în alte zone publice – să fie obligaţi să folosească aceste produse ecologice locale şi tradiţionale”. Curaj, domnilor guvernați, terminați de scris proiectul de lege și apoi mergeți cu el în capitalele Europei, pentru susținere și aprobare. Că aliați s-ar mai găsi. De exemplu, în Cehia, țară care are mari ambiții ”naționaliste” în domeniul alimentar. Așa că partidul aflat la putere lucrează acum la un proiect legislativ care să ducă la autosuficiență alimentară, descurajând importurile. În plus, retailerii ar urma să fie obligați ca în numai 7 (șapte) ani să aibă pe rafturi 85 de procente din mâncare de producție locală. În România a fost 51% și ce scandal a fost…

Revenind la Praga, formațiunea politică a premierului, alături de un partid mai de dreapra, anunță că noua lege ar fi impusă de recenta pandemie, care a arătat că Cehia trebuie să devină suverană și autosuficientă în domeniul alimentar. Iar explicațiile pentru acest demers nu au întârziat, aducând aminte chiar de principii europene, așa cum este lanțul scurt de aprovizionare. ”Mâncarea nu ar mai trebui să parcurgă mii de kilometri cu camionul”, afirmă ministrul ceh agriculturii, Miroslav Toman. Corect, numai că imediat au și apărut replici și critici. ”Fermele mici nu au capacitatea de a fi furnizorii supermarketurilor din toată ţara”, explică liderul uni partid de centru-dreapta, evident mai puțin prieten cu formațiunea premierului. De asemenea, Camera de Comerț a Cehiei spune că proiectul ar fi ”o intervenţie a statului inadmisibilă”, ce ar perturba piețele, falimentând mulți comercianți mici și ducând la o scădere a calității alimentelor. Iar rețelele de magazine transmit că 40 până la 70 la sută din ce vând este din producție locală. Trebuie spus că, în ciuda unei agriculturi performante, Cehia depinde în mare măsură de importuri și comerț intracomunitar, și asta chiar pentru alimentele de bază, între care carnea de pasăre, cea de porc, fructe și legume.

Nu vi se pare că, în privința aprovizionării pieței, situația din Cehia cam seamănă cu aceea din România? Dorințe plus potențial nu înseamnă însă automat împlinirea visurilor de autosuficiență alimentară. Trebuie să fim mai ”deștepți” ca să nu ”supărăm” pe cineva la Bruxelles, astfel încât Bucureștiul să poată promova cu adevărat interesele fermierilor și producătorilor locali. Pentru că, să recunoaștem, rezultatele de până acum sunt modeste. Nu ajunge să te plimbi pe la târguri cu salamul de Sibiu, telemeaua de Ibănești sau magiunul de Topoloveni. Impactul unor astfel de acțiuni de public relations nu prea se vede în vânzări și exporturi. Sau poate trebuie să mărim oferta, că România nu produce doar 5 – 6 alimente bune. Să facem, domnule ministru Oros, ceea ce spuneți că veți face – să notificăm la Bruxelles scheme de calitate.Adică, și am să citez din nou din declarațiile șefului de la agricultură, ”pe scheme de calitate – produs tradiţional, produs local, produs etic – poţi să vinzi produsele tale demonstrând că este un lanţ scurt, că nu poluezi, astfel încât să îţi favorizezi produsele locale. Noi am notificat până acum produs tradiţional ca schemă de calitate naţională şi europeană. Am primit avizul de la CE, durează luni de zile, dar trebuie să insişti şi avem notificat schemă de calitate premium, schemă de calitate garantată şi schemă de reţetă consacrată veche. Şi mai avem încă două scheme (în lucru – n.r.): produs local şi produs etic”. Adică avem idei, avem și căi legale, avem și oameni care să facă ce trebuie făcut. Și atunci de ce nu avem în magazine mai multe produse românești?

Autor: Cătălin Lența

Editorial

Buletin de știri false în agricultură

Fenomenul ”fake news”, adică manipularea folosind știri false, trunchiate sau chiar inventate, a devenit o constanță în viața de zi cu zi. Așa că nici agricultura nu scapă de asta, iar efectele, măcar cele imediate, înseamnă o enormă pierdere de timp și discuții sterile interminabile. Un exemplu este suficient în acest domeniu – așa numita ”lege a mirosurilor”, recent apărută și ”condamnată” de cei care citesc pe sărite textul.

Reglementarea care ar urma să reducă mult disconfortul olfactiv a dus imediat la luări de poziție împotriva unor posibile viitoare acțiuni de închidere a unor ferme de creștere a animalelor, mai ales a celor amplasate în imediata apropiere a unor localități sau chiar în interiorul acestora. Prima idee neadevărată – primarii vor putea decide închiderea de ferme, așa că imediat au și apărut declarații publice și comunicate în care i se cerea președintelui României să nu promulge acest act legislativ care, nu-i așa, ar fi distrus și bruma de zootehnie ce o mai avem. Poziții publice plecate de la o citire superficială a legii sau…chiar deloc. Știm că unele legi pot fi incomplete, superficiale, insuficient documentate sau, de ce nu, cu dedicație. Dar poate că în cazul ”legii mirosurilor” ar fi fost cazul să ne uităm mai atent pe text și să nu transformăm lucrurile în ”eveniment public”. A fost nevoie de intervenții și declarații peste declarații, ba poate chiar și de jurăminte cu mâna pe inimă, care să lămurească puțin lucrurile, deși mulți cred în continuare falsurile. 

Sigur, este perfect îndreptățită îngrijorarea celor care mai cresc animale în România, dar de aici și până la ieșiri belicoase în spațiul public e departe. De unde până unde acuzații că primarii vor acționa după bunul plac și, dacă vor dori, vor decide închiderea unei ferme sau a alteia? Nici un act legal din România nu permite asta, pentru că altfel, divagând puțin, primarii ar fi închis de mult gropile de gunoi, legale sau ilegale, că doar și acestea miros, nu-i așa? Sau ar fi făcut în așa fel încât nimeni, dar nimeni, să nu mai arunce zeci și zeci de tone de resturi pe unde vrea, chiar dacă e un râu, un lac, o poiană sau margine de drum. Iar în astfel de cazuri nu prea se văd acțiuni ale edililor, deși nu le lipsesc mijloacele punitive. De obicei ne lamentăm, pe la vreo televiziune, și așteptăm să vină voluntariisă strângă atât cât pot. Cât nu, lasă că nu se mai vede grămada așa de mare…

Și dacă este să continuăm cu exagerările și interpretările, de ce să nu ne închipuim că un primar ar putea să interzică creșterea porcilor în gospodăriile țărănești? Că doar este o activitate care în nici un caz nu miroase a apă de trandafiri. Sau creșterea vacilor, chiar dacă gunoiul de grajd (care și el miroase) este un excelent îngrășământ natural? Și, în aceeași linie, nu-i văd bine nici pe cei care au oi sau păsări. Ca să ne lămurim, deși discuția poate fi mult mai amplă – după lege, primarii nu au cum să controleze autorizațiile integrate de mediu (acțiune doar a Gărzii Naționale de Mediu și a comisariatelor județene). Așadar, o fermă de animale, care funcționează în baza unei autorizații integrate de mediu, nu poate fi închisă de un primar. Punct.

Cât privește grija autorităților locale pentru confortul votanților, ”legea mirosurilor” doar a completat o reglementare mai veche, și anume ordonanța de urgență 195/2005, aducând în plus disconfortul olfactiv. Și până acum autorităţile administraţiei publice locale puteau să interzică accesul unor vehicule, temporar sau permanent, în anumite zone din localități, deci și al mașinilor care aduc ilegal tone și tone de gunoi. Sau, după caz, al căruțelor care cară gunoiul. Iar asta nu prea se întâmplă.

Sigur că un grad de confort cât mai mare este de dorit pentru fiecare locuitor din fiecare localitate din România, deci și confortul olfactiv. Doar că nu cred că asta era cea mai mare problemă pentru sate, că la țară uneori mai și miroase a animale. Sau, de ce nu, eu m-aș putea declara deranjat de mirosul care vine de la o brutărie din comună, că poate nu îmi place mirosul de aluat copt. Am sau nu voie să mă plâng primarului, fără să cad în ridicol? Pot să cer închiderea brutăriei în cauză, mai ales că și poluează în procesul de producție? Evident că nu, este de bun simț compromisul. Hai mai bine să citim noua lege cât mai temeinic, să o înțelegem și abia apoi să ieșim public cu tot felul de cereri populiste. Nu, ”legea mirosurilor” nu va închide fermele de animale din România. Dar gropile de gunoi?

Autor: Cătălin Lența

 

Editorial

Noi vrem pamant!

Dreptul de proprietate e sfant, consfintit prin lege. Adesea s-a discutat pe seama acestui subiect. Ne place sa evocam lupta strabunilor pentru pamanatul stramosesc. Sunt oameni care si-au dat viata pentru o palma de teren, au mers la razboi din convingere pentru glia tarii. Asta in trecut, acum lucrurile s-au schimbat, am dat pamantul fara lupta, de buna voie si nesiliti de nimeni. Scuza unora era: ce, pleaca cu pamantul din tara?
Nu, nu pleaca, dar o natiune se defineste, se identifica si prin acest lucru. Nu-i judec, nu-i acuz pe cei care au facut asta, dar istoria este scrisa si de noi. De putin timp, in Parlamentul Romaniei, au fost adoptate cateva modificari si completari la legea vanzarii/cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan. Toate aceste transformari au pornit din dorinta de a limita posibilitatea persoanelor straine sa achizitioneze usor pamant. In urma unor calcule facute se spune ca 40% din pamantul tarii apartine strainilor. Un procent urias, alarmant pentru cei care iubesc glia stramoseasca. Fermierii, mediul asociativ si politicienii au sustinut sus si tare ca nu-i normal. Pana aici, toata lumea a fost de acord. Ei bine, dupa ce legea s-a votat de Parlament, au aparut discutiile, controversele. Ca-i neconstitutionala, ca-i cu ,,dedicatie”,  ca incalca libertatea de circulatie a capitalului si a libertatii economice, libertatea stabilirii domiciliului si resedintei. De asemenea, conditia resedintei creeaza tratamente diferentiate, discriminatorii intre cetatenii romani care au emigrat si cei care au ramas in tara. Lista contestatiilor e lunga, nu se opreste aici.
In tara lui Caragiale, factorul politic n-a ramas indiferent, neimplicat. Taberele de sustinatori se impart pe culori, in coltul rosu, pentru, in coltul albastru, impotriva. Initiatorii sustin ca s-au inspirat din tari straine cu traditie, cu o democratie avansata. In rol de arbitru, Presedintele Romaniei. Daca isi da acordul, merge la publicare in Monitorul Oficial, daca nu, e retrimisa in Parlament si tot asa.
N-ar fi prima data cand se intampla, suntem obisnuiti, nu ne-ar mira. Acum, noi suntem la mijloc, altfel spus, asteptam sa se ciondaneasca pe la Curtea Constitutionala. Cert e faptul ca o lege care sa-i multumeasca pe toti nu se poate. Insa, ar trebui sa primeze interesul national daca ne iubim tara asa cum sustinem.

Autor: Ovidiu Ghinea

Editorial

De cerut, știm să cerem. Dar ne ascultă cineva?

Fermierii din România nu sunt nicidecum egali cu aceia din Vestul Uniunii Europene. O știe toată lumea, iar cei care se ocupă cu producerea de hrană o simt în fiecare zi; de aceea și constantele cereri de tratament similar și nediscriminare, rezultatul fiind deocamdată o ploaie de promisiuni și termene destul de îndepărtate. Să explicăm cu valorile pentru plățile directe în agricultură.
Parafrazând o definiție oficială la nivel european, plățile directe sunt acordate fermierilor sub forma unui sprijin de bază pentru venit, în funcție de numărul de hectare utilizate pentru agricultură. Iar din datele cunoscute, în medie la nivel comunitar, plata este de 266 de euro pe hectarul eligibil pentru plată. În România, această valoare este de sub 200 de euro pentru fiecare hectar, la costuri de producție de multe ori mai mari decât în alte țări. Și asta după ce tot a crescut constant în ultimii ani. Asta e, așa s-a negociat înainte de aderare. De atunci, ne tot chinuim să îi ajungem din urmă pe cei care se bucură de mai mulți bani comunitari. Cu argumente, îndemnuri și cereri de la toate nivelurile.
Un ultim demers, salutar, este al președintelui Iohannis, care, într-o discuție cu președintele Consiliului European, Charles Michel, a cerut, din nou, continuarea și poate accelerarea procesului de convergență în chestiunea plăților directe. Asta înseamnă creșterea valorii pe hectar în așa fel încât și fermierul din România să se apropie măcar de cât primește unul din Vestul UE. Știm că există promisiuni și chiar previziuni că în scurt timp hectarul de pământ agricol românesc va ”primi” undeva la 205 euro. Nu e mare lucru, dar este ceva, un plus care poate însemna diferența între ”a ieși pe zero” și profit. Și asta nu e tot, pentru că președintele Iohannis a mai solicitat mai mulți bani și pentru partea de dezvoltare rurală, știut fiind faptul că acest capitol din Politica Agricolă Comună (Pilonul II) va avea serios de suferit în noul exercițiu bugetar. Evident că și în acest caz există promisiuni de îndreptare, de suplimentare, chiar propuneri venite de la Bruxelles; numai că până nu apare scris pe o hârtie oficială sunt doar vorbe. Așa că să nu ne ”amețim” cu vorbe dulci câtă vreme nici măcar nu avem un viitor buget multianual al Uniunii Europene, cel necesar pentru perioada 2021-2027.
Așadar, ce ar putea să facă în această vreme fermierii? Evident, să aștepte și să spere și la sprijin extern, că tot are loc în această perioadă aderarea la COPA-COGECA a Alianței pentru Agricultură și Cooperare, uniune românească a celor mai mari organizații și asociații din agricultura și industria alimentară din România.
Și câtă nevoie o să aibă agricultura românească de sprijin și bani mulți… pentru că viitorul nu se arată deloc luminos. Știm că se pregătesc noi reguli, chiar drastice, în chestiuni de mediu și ecologie, cu restricții care ar putea pune cruce multor afaceri agricole din România. Pentru că agricultura românească se face și cu îngrășăminte chimice, și cu pesticide și erbicide, că așa e zona. Iar Uniunea vrea (și impune) reducerea folosirii acestora chiar și la jumătate.
Despre costuri viitoare se vorbește cam cu jumătate de gură și mai mult în șoaptă, deși mai sunt și excepții. Iată, europarlamentarul din România Carmen Avram, din comisia pentru agricultură a Parlamentului European, anunță că ”există estimări care plasează creșterea costurilor pentru agricultori cu până la 400% după reducerea cu 50% a pesticidelor și fertilizatorilor”. Simplu, înseamnă o creștere a costurilor de producție de 4 ori. În aceste condiții, fără o schimbare de substanță, putem să începem să ne luăm rămas bun de la o parte dintre fermierii români. Mici, mijlocii sau mari, nu are importanță. Închei citând-o din nou pe Carmen Avram: ”Când vorbim de viitorul agriculturii europene, nu trebuie să uităm că aceasta asigură hrana a jumătate de miliard de cetățeni europeni. Iată că vine Pactul Ecologic și strategia «De la fermă la furculiță» care aduc o presiune imensă, în plus, pe sectorul agricol. Acestea înseamnă condiții inimaginabile și costuri foarte mari, nu doar pentru fermieri, ci și pentru o jumătate de miliard de consumatori europeni”.

Autor: Cătălin Lența